Privilegiul de a servi un rege

Privilegiul de a servi un rege

Omul lui Menzel este un soi de năpârstoc cu ambiţii mari: să trăiască printre milionari şi să ajungă precum ei

Jiri Menzel joacă pe toate planurile ironiei, dar şi ale îngăduinţei faţă de slăbiciunile umane

Ar fi fost păcat ca Jiri Menzel să nu câştige cursa pentru ecranizarea romanului bunului său prieten şi colaborator preţ de şase filme, Bohumil Hrabal, „L-am servit pe regele Angliei.“(Titlul ales pentru difuzarea pe piaţa noastră, În slujba regelui Angliei, distorsionează sensul ironic al romanului şi al filmului. ) Poate că mai tânărul său compatriot, Jan Sverak (Kolea), un alt candidat, ar fi avut o altă lectură, mai pe gustul celor care, orice ar face, nu pot alunga tentaţia generaţionismului.

Autorul „Trenurilor strict supravegheate“, al „Ciocârliilor pe sârmă“, nu trebuie neapărat să se „reînnoiască” pentru a fi iubit. Chiar dacă ecranizarea cărţii a însemnat şi angajarea într-o aventură epică de o întindere mai puţin întâlnită până acum în opera sa, Menzel rămâne Menzel. Dacă astăzi mai tresărim când citim sau auzim pronunţându-se sintagma „der kleine mensch”, dacă nu a rămas doar un concept abstract, se cuvine a fi recunoscători şi unui creator care a adus pe ecran, ca nimeni altul, omul mărunt al istoriei. Îndură evenimentele, le lasă să treacă, în nădejdea întoarcerii la tihna halbei de bere şi a muzicii de fanfară.

De data aceasta, omul lui Hrabal şi al lui Menzel este chiar mic de tot, şi la figurat, şi la propriu, un soi de năpârstoc, dar cu ambiţii mari: să trăiască printre milionari şi, dacă se poate, să ajungă precum ei. Micul chelner provincial (excelentul actor de origine bulgară Ivan Barnev, cu aerul său de spiriduş binevoitor), urcat pe scara profesională până la a intra în echipa luxosului hotel praghez „Pariz” (Paris), va afla binefacerile şansei unora de a-l fi servit pe regele Angliei, precum falnicul său patron: dobândirea unei etichete fără greş. Nu se prea prinde de el, în schimb nu-l ocoleşte norocul. Ascensiunea  lui Jan Dite este rezumată prin succesiunea a trei trepte de răsfăţare a iubitei: la început o acoperă cu flori, apoi cu mâncăruri alese şi, în cele din urmă, cu bancnote.

Nu-l ocoleşte, însă, nici ghinionul. Se însoară cu cine nu trebuie (o nazistă care face amor cu fotografia lui Hitler la cap), se îmbogăţeşte când nu trebuie. Comuniştii îl vor arunca în închisoare, povestirea înglobând, în fapt, două filme, poate prea apăsat despărţite: viaţa în libertate a fostului  hotelier, ieşit din închisoare după 14 ani, aruncat într-un sat aproape pustiu, regăsirea unor bucurii simple şi retrăirea în flash-back a trecutei existenţe, cu strălucirea ei vodevilescă, în răspărul dramelor istoriei. Aici, mai ales aici, este Jiri Menzel maestru, când joacă pe toate planurile ironiei, dar şi ale îngăduinţei aproape duioase faţă de slăbiciunile umane. Este un om bun care nu uită, însă, de unde se trage răul.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine