299 vizualizări 17 sep 2009

Poate oare ideologia marxist-leninistă, coaptă la foc mare deStalin şi stropită cu sos naţionalist de Ceauşescu, să ducă laasasinarea unui porc de către un miliţian, într-un apartament debloc? Sau: conceptul de rotire a cadrelor, drag lui Ceauşescu, sepoate întruchipa într-un grup de tovarăşi cu munci de răspunderecentrifugaţi în "lanţuri" între cer şi pământ până la judecata deapoi? Comunismul se poate strecura în pat între un bărbat şi o fatăgata să facă sex?

Fiecare răspândac este un regizor

"Amintirile din Epoca de Aur" ale lui Cristian Mungiu, HannoHöfer, Răzvan Mărculescu, Ioana Uricaru şi Constantin Popescu nurăspund la aceste întrebări formulate de subsemnatul, nu răspund lanici o întrebare. Nici nu sunt amintirile vreunuia dintrerealizatorii episoadelor filmului, sunt bucăţi din memoriacolectivă sub comunism, ficţiuni populare netransparente, desprecare nu ştii dacă au un miez de real sau sunt goale complet pedinăuntru. Asemenea legende urbane şi rurale circulă pe tot globul:în America e foarte răspândită povestea aligatorului din sistemulde canalizare al New Yorkului. În Japonia circulă legenda femeiicare aduce acasă un căţeluş vagabond ca să constate când găseştepisica sfâşiată că pusese mâna pe un şobolan uriaş. Nici ideologia,nici verosimilul nu susţin aceste naraţiuni, ceea ce vrea publiculascultător, căci ele sunt duse din gură în gură, este o "punere înscenă" cu talent a naraţiunii care să valorifice "poantele".Fiecare răspândac al poveştii populare este şi un nou "regizor" alei, scurtează anumite secvenţe, lungeşte altele, colorează maiintens personajele sau introduce altele, creează dialogurisuplimentare spumoase, pune mai multă acţiune. Nu altceva facrăspândacii "Amintirilor"..., de data asta fără ghilimele:înscenează, regizează, cu mijloacele cinematografului povestealinghişpilului (de la ringspiel, lanţurile rotitoare din bâlciuri)care circula în folclorul de presă al vremii (l-am cunoscut peNicolae Militaru, autorul articolului din "Scânteia tineretului"intitulat "Opriţi Linghişpilul!") ştergându-i finalul tragic (uniidintre tovarăşii zburători în cerc fără voie au fost găsiţi după ozi morţi în scăunele) şi populând-o cu personaje pregnante vizualpână la grotesc; primarul, poliţistul, gagica, subalternul stresat.Scopul nu e critica festivismului disperat al autorităţilorcomuniste sub care pulsa dorinţa de a se "da în bărci" odată ceconstrângerea superioară de partid şi de stat se îndepărta, Mungiuşi ai săi vor pur şi simplu să te facă să râzi în hohote, unadintre cele mai dificile întreprinderi în artă. Cu subsemnatul înbună măsură le-a reuşit, şi eu râd greu.

O "Scânteie" care nu se vede

Asta după acest prim episod, "Legenda vizitei oficiale", căciurmătorul, "Legenda fotografului de partid", nu m-a făcut nici săzâmbesc. Faptul e real: Ceauşescu a apărut cu o pălărie în mână şiuna pe cap într-o poză oficială din Scânteia, dar e povestitsuperficial, fără cunoaşterea relaţiilor între şefi şi subalternila Scânteia - de pildă, pe coridorul de la etajul I, undesălăşluiau şefii redacţiei, simplii redactori sau pozari nu seplimbau încoace şi încolo, accesul le era interzis. Atmosfera decurte imperială chinezească, cu ierarhii şi protocoale stricte, dininteriorul ziarului Partidului nu e prinsă deloc. Interioarelefilmate în Casa Scânteii sunt greşit alese, fiind situate în partea"proletară" a clădirii, sediul ziarului Scânteia era un soi decatedrală comunistă, cu un mare potenţial cinematografic: trepte demarmură, candelabre, birouri imense, înalte de 5 metri, seceri şiciocane, stele în cinci colţuri basoreliefate pe holurile late câto stradă - totul menit să te anuleze ca individ. Nici personajelenu sunt de-acolo şi de-atunci, sunt înjghebate printr-oretroajustare a omului de presă de astăzi. Nu ştiu cine erealizatorul episodului, Cristian Mungiu n-a vrut să-mi spună, căciţine la asumarea tuturor episoadelor de către toţi. Deci şi acalificativului: subţire.

Kiloţianul pleacă la luptă

Legenda şoferului de găini pare un exerciţiu al unui student înultimul an la UNATC: nu ştie ce să fie, o poveste de dragoste, detras în piept sistemul, pură şi simplă hoţie sau o istorioarămoralizatoare - cine fură azi un ou... Ceea ce nu-l împiedică peVlad Ivanov să-şi conducă foarte bine personajul, chiar dacă nuştie încotro.

Episodul învăţătorului comunist care vine să civilizeze un satde munte e forţat, prost jucat, lipsit de umorul pe care ar vreasă-l aibă. Am şi uitat cum se numeşte.

În schimb, "Legenda miliţianului lacom" are momente de un comiccolosal. Închipuiţi-vă un kiloţian privindu-şi afectuos încurajatorfamilia ca un Rambo care pleacă într-o misiune de comando fărăîntoarcere - să-i facă de petrecanie porcului de Crăciun caregrohăie în bucătărie. Finalul e o tragedie de te umflă râsul.

În sfârşit, al 6-lea episod şi ultimul, "Legenda vânătorilor deaer", e cel mai dezvoltat, mai ambiţios. După ce râdem, accentulfinal cade pe o situaţie sumbră, nu de tot rară sub dictatură şiprea puţin luată în discuţie: disidenţii cu "spatele" asigurat,care mimau riscul alături de cei lipsiţi de orice plasă deprotecţie. Şi e tulburător datorită unei excelente tinere actriţe:Diana Cavallioti.

Marx spunea că omenirea se desparte de trecut râzând. Sub semnulacestei cugetări, cei patru fraţi întru Marx, plus o soră, Ioana,spun povestind despre comunism un lucru simplu, dar preţios: de ofiinţă umană sau de o idee care te-a bântuit o viaţă, cu care ţi-aimâncat zilele, nu te desparţi cu adevărat decât atunci când poţi sărâzi de ea. Ura apropie, râsul ia distanţă.

Citește și: