Reflexul aplauzelor la români – combătut pentru prima dată public

Reflexul aplauzelor la români – combătut pentru prima dată public

Orice spectacol, bun sau rău, are parte în România de o primire fastuoasă, cu minute în şir de aplauze, ceea ce face imposibilă deosebirea unui succes real de un spectacol- cădere

Singurul fel în care poţi „măsura“ adeziunea publicului la un spectacol sau altul este numărul de bilete vândute în timp

În acelaşi timp, nici acest indicator nu este precis, fiindcă anumite instituţii de spectacol au şansa de a fi plasate strategic în mijlocul oraşului, fiind avantajate şi de tradiţia pe care o au în spate, aşa încât chiar şi producţiile mai puţin reuşite au parte de spectatori, din inerţie. Nefiind sprijinite nici de tradiţie, nici de o bună amplasare, alte săli de spectacol nu se pot lăuda cu afluenţă de public chiar dacă producţiile prezentate aici sunt superioare valoric.

Ritualul răsplătirii prin aplauze a spectacolelor este diferit de la o ţară la alta, dar în România el a fost alterat şi de obişnuinţa instituită oficial în timpul comunismului de a aplauda minute în şir, cu un entuziasm simulat, intervenţiile oratorice ale liderilor politici.

Pentru a combate răspândirea acestui „virus” al aplaudatului excesiv şi nediferenţiat, site-ul LiterNet a lansat campania „Aplaudaţi doar dacă – şi cât – vă place!”. Ideea i-a aparţinut lui Răzvan Penescu, coordonatorul site-ului, care explică demersul său astfel: „Campania «Aplaudaţi doar dacă - şi cât - vă place!» a pornit din exasperare şi dintr-o teamă. M-au exasperat spectacolele proaste şi aplauzele ritmice ce le transformau pe toate într-un aparent triumf. M-am întrebat o vreme dacă e ceva în neregulă cu mine, dacă eu am criterii greşite şi dacă aştept de la teatru altceva decât trebuie.

Dar ascultându-i la ieşirea din sală pe cei care aplaudau, mi-am dat seama că pentru o parte din ei aplauzele sunt doar un ritual, că ele sunt golite de sens, o formă comodă de a ascunde plictiseala. Şi m-am temut că la un moment dat toţi oamenii aceştia care aplaudă oricând şi orice vor începe să ocolească teatrul, pentru că în sinea lor ştiu că orele din sala de spectacol sunt chinuitoare (cel puţin la 3 din 4 spectacole încercate). Sau că, şi mai rău, vor începe să aplaude şi să accepte absolut orice în viaţa de toate zilele, fără discernământ, doar pentru că toată lumea face la fel.”

Răzvan Penescu povesteşte că prima reacţie publică pe care a avut-o a fost aceea că a huiduit actorii după reprezentaţia cu „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” de Matei Vişniec, în regia lui Florin Fătulescu, la Teatrul Naţional din Bucureşti. „Am strigat, în mijlocul obişnuitelor aplauze ritmice, «ruşine» unor actori care mi s-au părut nepregătiţi. Probabil regizorul nu îi ajutase deloc, probabil ei îşi spuseseră: Sunt un actor prea mare ca să nu ŞTIU cum se face acest rol, nu mai e nevoie să pierd timpul să mă gândesc la el“, spune Penescu.

Campania a stârnit deja o serie de reacţii, spune iniţiatorul acesteia: „Sloganul a început să circule fără să fac eu lucruri spectaculoase. Green Hours şi Teatrul Act l-au preluat în programele pe care le trimit pe e-mail abonaţilor. Unii cronicari au cerut ca la finalul articolelor lor publicate pe LiterNet să apară acest slogan. ManInFest-ul de la Cluj a anunţat că vor face machete în revistă cu acest slogan. Mulţi oameni de teatru mi-au scris că şi-au recăpătat încrederea în ideea de aplauze. Mulţi simpli spectatori mi-au scris că au început să se simtă altfel când cântăresc cât să aplaude.”

Ce spun artiştii

Victor Rebengiuc, actor: „Mi se pare o chestie logică să poţi măsura succesul unui spectacol prin aplauzele de la sfârşit. Am fost de multe ori în ultimii ani uimit să văd că spectacole proaste sunt primite de public cu aplauze care nu se mai termină. Se ridică şi aplaudă în picioare. Mă irită mai ales aplauzele la scenă deschisă, fiindcă ele apreciază numai strâmbăturile actorilor, nu performanţa. În plus, acest gen de aplauze distruge convenţia teatrală.

Noi, cei de pe scenă, ne simţim imediat trimişi într-o realitate de care ar trebui să ne amintim numai la final. Pe mine asta mă deranjează şi de-asta nu caut niciodată să obţin aplauze la scenă deschisă. Am jucat la New York spectacolul lui Purcărete cu Danaidele şi acolo oamenii aplaudau un minut la final şi pe urmă plecau acasă. Întâi mi s-a părut puţin ciudat, obişnuit ca acasă, dar mi s-a explicat că americanii aşa fac întotdeauna, nu e deloc grav. La noi am constatat, într-adevăr lipsa de discernământ în acordarea aplauzelor pentru un spectacol, deci campania poate fi un lucru bun“.

Vava Ştefănescu, coregraf, director artistic al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti: La spectacolele de dans contemporan (dacă ne gândim la această artă în imediata vecinătate a artei contemporane), publicul este luat în calcul în construcţia spectacolului. În consecinţă, de multe ori, dacă se aplaudă,  e o inerţie a unei convenţii ce ţine de arta „vie”. Iar de multe ori, publicul se aplaudă şi pe sine, fiind parte din spectacol. Însă convenţia în arta contemporană, deci şi în dans, este mai liberă. Am putut să observ de mulţi ani încoace, reacţii foarte oneste din partea publicului. Fie ies din sală, fie strigă „ruşine”, fie rămân, încântaţi sau pe gânduri,  la discuţiile cu artiştii de după reprezentaţie.

Cred că aplauzele mai sunt legate şi de spaţiul unde are loc spectacolul. Am văzut în nenumărate cazuri diferenţă de aplauze, indiferent de ce era prezentat pe scenă, aproape fără discernământ. Este şi cazul Teatrului Naţional din Bucureşti. Locaţia – prestigioasă, presupune un spectacol prestigios, asigură moral calitatea. Ceea ce nu este întotdeauna valabil. Există un fel de inerţie indusă.

La Teatrul Maghiar din Cluj, este o tradiţie ca, dacă spectacolul a plăcut, să se tropăie din picioare. Prima dată nu am ştiut despre acest lucru şi m-am speriat. Apoi mi s-a explicat.  Cel mai tare am fost şocată de reacţia publicului la spectacolul  „O vara fierbinte pe Iza”: uralele, „Bravo”-urile, durata aplauzelor într-adevăr furtunoase, extraordinare, mi-au dat nu numai fiori pe şira spinării şi dimensiunea succesului unui spectacol, dar mi-au stârnit şi întrebări din cele mai grave şi m-au obligat, cumva, să reflectez. (A.Gh)

Radu Afrim, regizor: „Aplauzele în picioare (la spectacole proaste) sunt la fel de enervante ca şi orgasmul mimat. Atunci când partida de sex e una reuşită, e evident că nimeni nu se va simţi dator să mimeze orgasmul. Niciodată n-am înţeles de ce spectatorii se simt datori să aplaude când spectacolul e prost. Cu toate că au plătit biletul. Exceptând situaţia în care ei sunt plătiţi să aplaude. Sau când în sală se afla rudele sau amantele artiştilor implicaţi în şou. Eu am făcut un spectacol (Adam Geist) cu un fals final în care apăreau actorii ţinându-se de mână, apărea penalul coş cu garoafe în scenă şi toate astea în mijlocul shoului. Şi falsul final era penibil şi el.  De un optimism bovin.

Sigur, sala s-a  ridicat în picioare… când au văzut că nu s-a terminat, unii s-au aşezat jenaţi/amuzaţi la loc. Alţii au ieşit. Atitudinea mea faţă de aplauze (oricând şi oriunde) era „sugerată“ astfel în acel şou. Cât despre o campanie care să invite spectatorul cum să-şi recalculeze poziţia faţă de anumite cutume mondene (aplaudatul amabil deampicioarelea) versus temperarea instinctelor (aplauzele pasionalo-hysterice) ambele variante aplicate unui spectacol prost, nu pot fi decât în favoarea ei. Chiar dacă spectacolul prost e făcut de mine...”

Info plus:

Aplauze pe mapamond

În America, spectatorii apreciază artiştii cu o singură serie de aplauze, iar  intensitatea acestora este semnul că le-a plăcut sau nu. Doar în cazuri excepţionale, performerii sunt chemaţi de două ori pe scenă la final. În Suedia, oamenii nu se ridică de pe scaune la final, în schimb, dacă le-a plăcut mult spectacolul, bat din picioare de se zguduie sala. Spectatorii maghiari au un fel special de a aplauda, sacadat, ritmic, şi cu cât seriile de aplauze sunt mai multe, cu atât spectacolul e mai apreciat. Şi aici se adaugă bătăile din picioare, dar numai în cazuri excepţionale.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine