Tablouri pictate cu praful din Bucureşti

Tablouri pictate cu praful din Bucureşti

Tablourile reproduc blocurile, carosabilul, natura Bucureştiului, totul sub un strat albicios de cenuşă, cu aspect post-Hiroshima.

Cumpărătorul ideal: sex masculin, 32-45 ani, cinic, venit minim de 2000 euro/lună, de preferinţă CEO, posesor al unei case/unui birou aseptice, cu pereţi albi impecabili.

Nicolae Comănescu a trecut de la pictura despre „surf-ul„ vie­ţii de zi cu zi din Berceni (o plajă urbană plină de manele, care a dat expoziţia „Beach culture in Bercsényi”) la pictura despre şi cu praful din Berceni/Bucureşti: „Praf 2.0” sau lumea noastră, în varianta îmbunătăţită a lui web 2.0. Nu e o greşeală. Comănescu şi-a propus să „vândă” praf de Bucureşti. Iar praful de Bucureşti vorbeşte de la sine:

„Dacă în cazul altora, praful poate fi praf şi nimic mai mult, în cazul bucureştenilor, praful e metabolismul oraşului, e materia istoriei noastre. Nu l-aş vedea ca ceva depus neapărat deşi e şi asta: e rezultatul alegerilor noastre, inclusiv politice. E mişto şi ca preţiozitate cromatică”, spune Comănescu şi e de neoprit când vine vorba să povestească despre ce se poate face cu praful.

Making of

„Chiar m-am gândit că trebuie inventată o tehnologie, povesteşte Comănescu. Am folosit şi o râşniţă de cafea, am obţinut particule şi mai mici, mi-am făcut prafuri pe diverse categorii de materialitate, am amestecat totul apoi cu un acrilic transparent de cea mai bună calitate cumpărat din Viena şi am obţinut diverse forme de pastă cu care am pictat, iar procedeul pe care l-am dezvoltat seamănă cu pictura în glasiuri”, spune acesta.

Şi obţinerea prafului a fost complicată, continuă pictorul. „Deşi e peste tot şi ne otrăveşte viaţa, când încerci să-l strângi şi să faci ceva cu el, fuge, zboară la cel mai mic curent de aer, aşa că l-am strâns cu mopul, cu apă, apoi l-am decantat, filtrat, decantat din nou ş.a.m.d.”.

Pe de altă parte, cum să strângă praful din bloc fără să-l vadă vecinii, cum să măture prin parcare, să ia praful în pungă şi să intre cu el în casă?! Trebuia ales momentul. Deci noaptea, târziu. „Nu ştiu ce ar fi gândit cineva care m-ar fi văzut pe fereastră cu tot felul de site şi râşniţe electrice umplând tot soiul de recipiente cu praf”, încheie el.

Gazda ideală pentru Dust 2.0

Dacă vreţi să vedeţi cum nori de praf şi de minciuni şi de particule din speranţe moarte sunt ridicaţi de vânt de Bucureşti postindustrial, informaţional & european, veniţi la Galeria 26, din casa lui Ota (Staicovici 26). Relaţia care se stabileşte între furtunile radioactive ale lui Comănescu şi galeria locuită a lui Ota, parte din casa sa, cu mobilă de conac preindustrial, face toţi banii.

Un detaliu „drăguţ” (categorie „estetică” cu care s-a tot jucat Comănescu pe vremea când făcea parte din grupul Rostopasca): el pictează, ca şi cum ar povesti despre o con­taminare, carosabilul, blocurile, dar şi natura, plantele lui Ota, puse la păstrare pe timpul iernii (între soba din ceramică verde şi fotoliul de catifea), totul sub un strat albicios de cenuşă, cu aspect post-Hiroshima.

Gazda ideală pentru astfel de picturi e, într-adevăr, ori o casă paşnică, demodat/inofensiv-elegantă, ori o locuinţă perfect igienică. Cumpărătorul ideal, enunţat de Comănescu s-ar înscrie în următorii parametri: sex masculin, vârsta 32-45 ani, cinic, venit minim de 2000 euro/lună, de preferinţă CEO, posesor al unei case mobilate cu stică şi nichel ori al unui birou aseptic, cu pereţi albi impecabili.

INFO PLUS

Praful în artă

Au mai pictat cu praf (de la picturile rupestre încoace): Vik Muniz, un artist neoconceptualist brazilian, Zhang Huan, un artist chinez. La noi, Florin Tudor şi Mona Vatamanu au folosit într-o instalaţie praf provenit din demolări. În România n-a mai pictat nimeni cu praf.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine