Un Faust de provincie

Un Faust de provincie

Faust – mai degrabă un puşti răsfăţat şi iresponsabil decât un cercetător avid de cunoaştere

Familia din iad: dracul sub papucul nevestii şi al fetei răsfăţate

Lumea se înghesuie să vadă teatrul făcut de echipa Victor Ioan  Frunză-Adriana Grand fiindcă aici e mereu rost de risipă de idei şi de mijloace, de spectacol care nu face economie, ci aduce în scenă mulţi actori, decoruri impresionante, costume asemănătoare unor instalaţii şi muzică live (autor constant Cari Tibor). Sună bine însă numai în descriere, fiindcă ideile „mari” trebuie susţinute de multe lucruri mici, de acele detalii care, însumate, dau un lucru bine făcut.

Decupajul făcut de regizor pentru „Istoria comică a doctorului Faust” din mai multe texte cu aceeaşi temă sau consideraţii din aceeaşi arie (de la Marlowe la Goethe, Paul Valery şi Alfred Jary) e consecvent cu ideea de teatru în teatru, valabilă se pare până şi în iad, aşa cum şi în iad familia „tradiţională” păstrează aceleaşi raporturi, cu bărbatul sub papucul nevestii şi al fetei răsfăţate.

Numai că „teatrul în teatru” şi „lumea e o scenă” au fost deja întoarse pe toate feţele şi ar fi nevoie de o idee cu adevărat revoluţionară ca să le reanime şi nu de simpla contemporaneizare, ba chiar românizare, dacă ne gândim cum a întors regizorul sensurile ca să deseneze tabloul apocaliptic al teatrului de azi, de la noi.  Cu ale lui căutări estetice obosite, cu barierele financiare adesea de netrecut, cu frecuşurile lui de culise care storc energiile tuturor artiştilor activi din domeniu. Dar merită Faust să fie folosit pentru aşa de meschine „reglări de conturi” pe care cineva lipsit de informaţii din interior nici măcar nu le pricepe?

Îngeri cu păpuşi, vioară şi ghiozdan

De altfel, „tuşeul universal” al operei e zdravăn subminat în această variantă de scenă, în primul rând fiindcă Faust întinerit de Mefisto se comportă mai degrabă ca un puşti răsfăţat şi iresponsabil decât ca un cercetător avid de cunoaştere: e pus pe şotii când fură farfuriile Papei, în căutare de aventuri efemere şi plin de un cinism trist, lipsit de greutate, spre finalul vieţii, când le vorbeşte studenţilor despre „ inutila aventură a cunoaşterii”. Momentele bune ale spectacolului se datorează unor actori (Richard Balint în Mefisto şi Sorin Miron – actorul comic, gardistul Maximilian).

Pentru cine a urmărit spectacolele acestei echipe costumele-instalaţii alcătuite de Adriana Grand vin dintr-un univers foarte personal al artistei, care a dat adesea creaţii impresionante. Şi aici sunt memorabile costumele îngerilor, ale căror aripi sunt stilizate fie dintr-o vitrină cu păpuşi, fie dintr-o cutie de vioară, un ghiozdan sau sofisticate împletituri metalice.

Lucrurile se complică însă în privinţa celorlalte costume: ele au în comun aspectul plastifiat al chipurilor şi busturilor feminine – ce duce cu gândul la efectele chirurgiei estetice – dar amestecul de sugestii, influenţe, trimiteri (vezi defilarea păcatelor capitale), plus faptul că anumite costume par neterminate sau lipsite de o idee anume, creează un efect derutant asupra privitorului. Elementele de decor sunt inspirate şi creează o atmosferă de sfârşit de lume, cu excepţia unor uriaşe aripi de fier, la capătul cărora se aprinde uneori un foc, aripi care încurcă pe toată lumea în scenă şi sunt pur şi simplu foarte urâte.

Spectacolul despre care s-a spus că a făcut să renască Teatrul din Baia-Mare este foarte greoi, asemeni unei maşinării care, vorba unui citat din multele incluse în caietul program, „n-are aripi, dar are destulă putere să cadă”. Se prea poate să fie un eveniment pentru Baia-Mare, dar mă tem că proba Bucureştiului n-ar trece-o dacă ar intra într-un repertoriu.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine