Astăzi primim lume...

Restaurantul Flora, locul de bal când nu-ţi încap toţi musafirii în casă

Naţionalizarea este sfârşitul unei epoci, al unui stil de viaţă care a cauzat traume celor obişnuiţi cu spaţiile ample: până şi bucătăriile au fost transformate în apartamente.

Soţii Panaitescu se mută în apartamentul Lovinescu, se instalează în camera de lucru a scriitorului şi tranşează pe vastul lui birou porcul de Crăciun, iar în rafturile de acum goale ale bibliotecii păstrează proviziile de untdelemn, oţet, murături...

Proprietarii de drept au fost nevoiţi să se restrângă în două camere din cinci. Aşa s-a întâmplat cu Irina Eliade şi casa ei din strada Sfântul Elefterie („Poveşti ale doamnelor din Bucureşti“ de Victoria Dragu Dumitriu, editura Vremea, Bucuresti, 2006) sau chiar într-una singură.

Aceşti colocatari sau chiar noi locatari îi urăsc pe proprietarii vechi pe care îi numesc fii de chiaburi. Soţii Panaitescu ce se mută în apartamentul Lovinescu se instalează în camera de lucru a scriitorului şi tranşează pe vastul lui birou porcul de Crăciun, iar în rafturile de acum goale ale bibliotecii păstrează proviziile de untdelemn, oţet, murături...

Înainte de aceasta, personalitatea caselor era la fel de reală ca şi a oamenilor care le locuiau. Mai mult, oamenii erau judecaţi după felul în care relaţionau cu casele construite, mare parte dintre ele, de arhitecţi celebri (cum ar fi Duiliu Marcu care, îşi înscripţionase pe albumul lucrărilor lui motoul că exteriorul casei îi aparţine arhitectului, în timp ce interiorul este al comanditarului).

Astfel, doamna Marioara Ciru Iliescu rămâne o figură memorabilă în ochii Manuelei Burnea, una din doamnele care însufleţesc cartea „Poveşti ale doamnelor din Bucureşti“, deoarece „primea foarte frumos după război, la ea acasă“.

Despre ce timp vorbim? „Între cele două războaie a fost aşa o epocă, se înflăcărează naratoarea, [...] de cultură, de bun simţ, de eleganţă [..] să ştiţi că lumea nu umbla cu picioarele goale, întotdeauna aveai ciorapi, pantofi de la Bali, avea reprezentanţă aici, cu pălării, cu mănuşi, asta era între cele două războaie mondiale.“

Eleganţa era impusă de modă, se purta foarte mult safirul cu briliante pus pe rochia neagră de cocktail cu care fetele şi femeile mergeau la Teatrul Naţional unde, de la 11 la 1, vorbea Ion Marin Sadoveanu despre teatrul universal, o oră vorbea despre un autor, de la 11 la 12, şi de la 12 la 1, se dădea un act din autorul pe care îl tratase. În toate duminicile, la conferinţe venea şi Regina Maria. Ajungea la 11 fix cu doamna de onoare când, bineînţeles, toată lumea se ridica în picioare şi ovaţiona. Până şi publicul era foarte rafinat.

Când nu se mergea la teatru, se petrecea acasă, unde se dădeau uneori concerte de muzică de cameră într-o sală care dădea spre grădina înconjurată de pomi. Vara, concertele aveau loc în grădină. Grădinile aveau bazine, chioşcuri, mese şi multe flori. Familiile cu stare făceau multe şi rafinate primiri.

Familia Samuelli dădea dovadă de un gust desăvârşit la dejunurile organizate pentru cele două fiice. Era invitat numai tineret, 24 de fete şi băieţi „cu doi-trei servitori care serveau într-o sufragerie impecabilă.“ Muzica, nelipsită: „Holul avea o estradă şi ei au angajat o orchestră formată din două-trei persoane, un jaz, care cânta pe estradă, unde era şi un pian, bineînţeles. Toată lumea avea un pian.“

Casele aveau nume

Casele acelea frumoase creau dependenţă. Cea de pe colţ, între străzile Theodor Ştefănescu şi Culmea Veche avea un geam imens pe care a privit odată pictorul Steriadi şi a zis: „A, eu aş vrea să stau aicea şi să pictez.“ Pe geamul acela se vedeau peste acoperişuri Biserica Mântuleasa şi Biserica Sfântul Mina. Peste drum mai era şi o vilă micuţă, de sfârşit de secol al XIX-lea, o vilă cu într-o curte mare, cu copaci.

Casele aveau nume: Casa Brâncoveanu de pe Şoseaua Jianu cea cu gard mare de cărămidă roşie, blocul Carlton al cărui arhitect a fost G.M. Cantacuzino şi care s-a prăbuşit în timpul cutremurului de pe 10 noiembrie 1940, autorităţile scutindu-l pe arhitect de orice urmărire penală, Casa Hanciu...

Detalii de interior? Iată descrierea casei din Strada Doctor Staicovici făcută de Gabriela Defour Voiculescu: „Se intra într-un holişor, un fel de vestibul, şi din vestibul se cobora, imediat în dreapta, era o scară de lemn ca de mahon roşu, foarte frumoasă, cu o lampă lustruită, care ducea jos la demisol. Această scară era băgată într-un fel de turn, special pentru ea, că era rotundă. Un turn cu cu geam mare, deci era foarte luminos.“ Închidem ochii şi vedem şi perdeaua Floricăi Alexandrescu, căsătorită cu Tăsică Gheorghiu: „Era pe verde, brodată cu flori de vis, de aur. Şi tivită cu ciucuri de aur jos. O perdea enormă. Grea, o splendoare.“

Bal în familie

Viaţa oamenilor este strâns legată de cea a caselor. Astfel, când Manuela Burnea îşi aminteşte de un bal „la nu ştiu cine, în familie“, pomeneşte şi de tragedia domnişoarei Leonida, căreia i se zicea şi Peggy, o femeie foarte frumoasă şi foarte bogată care a participat la bal într-o rochie de paiete.

A avut mare succes, a dansat cu mult doritul Vulturescu, aghiotant regal, care s-a oferit s-o conducă acasă (soţul ei fiind plecat la vânătoare). Noaptea era frumoasă, aşa că el a invitat-o pe ea la un bar, la Atlantis, unde au băut un pahar de şampanie. Fie doamnei i-a căzut ţigara din mână, fie un rău-voitor şi-a aruncat-o pe a lui, că Peggy luă foc şi muri arsă.

Povestea curge în continuare neaşteptat: „Şi tot Bucureştiul a aflat că Vulturescu a fost cu ea într-un local, să danseze. Şi ea a murit şi, în clipa când ea a murit, el s-a împuşcat. A zis: Am compromis o femeie, eu nu mai pot să trăiesc. Mie gestul mi s-a părut extraordinar [...]“

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine