|
Etern A continuat sã joace pânã în pragul morþii
Dinică, din mahalaua Giuleştilor în inima tuturor românilor
de Cristina MODREANU | 11 NOIEMBRIE 2009
• "Am urcat pe scenă şi parcă eram acolo dintotdeauna" -
e o declaraţie care spune poate cel mai limpede care a fost
secretul unei vieţi pe scenă şi în faţa camerei de luat vederi,
secretul unui mare actor. E foarte simplu: Gheorghe Dinică a fost
menit să fie actor, a avut această vocaţie, iar norocul, alături de
calităţile sale umane şi de respectul pentru această meserie, pe
care a perfecţionat-o permanent, l-au ajutat să-şi împlinească
această menire.
Foto: VIVA / Alex Gâlmeanu - www.alexgalmeanu.com
Încă de la prima experienţă în faţa publicului, pe vremea când
era copil, vreme din care îşi amintea senzaţia descrisă mai
devreme, Dinică a fost mereu încercat de acest sentiment de
apartenenţă la scenă. Copil sărac, crescut în mahalaua Giuleşti,
după război, "greu de îmblânzit", cum spunea el însuşi, şi crescut
mai degrabă de stradă decât de familie, Dinică a avut o norocoasă
întâlnire cu Dina Cocea, actriţă şi profesoară, care l-a încurajat
să dea examen la Institutul de Artă Teatrală şi
Cinematografică.
Totuşi, în ciuda intuiţiei profesoarei Dina Cocea, Gheorghe
Dinică a trebuit să susţină de trei ori examen de admitere, timp în
care activa ca artist amator, fiindcă nu se putea despărţi de
scenă, cum spune Constantin Paraschivescu, autorul volumului
"Gheorghe Dinică - Histrion de cursă lungă", editat de Fundaţia
"Camil Petrescu". Aşa a devenit în 1961, când a absolvit şcoala, un
actor întârziat, fiind mai mare cu cinci ani decât colegii săi de
an, dintre care unii îi spuneau "nene". De atunci, drumul lui
Gheorghe Dinică în teatru şi film a fost unul sigur, fără opriri
sau detur. Un drum pe care a mers fără ezitare, primind fiecare
provocare cu inima deschisă şi aruncându-se în fiecare nou rol cu
întreaga fiinţă.
Debutul lui se leagă de un film care a intrat în istorie,
"Străinul", în regia lui Mihai Iacob, produs în 1964, în care se
mai aflau la primele roluri şi Ştefan Iordache şi Irina Petrescu.
Dinică juca rolul unui activist comunist, primul dintr-o lungă
serie de roluri de "ticăloşi", fie că era vorba despre oameni fără
caracter, care încălcaseră legea, sau care se făceau responsabili
de abuzuri, sau de gangsteri în cel mai adevărat - şi mai
spectaculos, dat fiind că regimul comunist era în plin avânt - sens
al cuvântului.
E bine ştiut că rolurile negative sunt cele mai ofertante pentru
un actor, iar Gheorghe Dinică a ştiut, a simţit asta şi a acceptat
toate acele roluri care îi ofereau şansa de a coborî în abisurile
umane, de a contura profilul unor personaje complexe, uneori
detestabile, alteori pitoreşti prin nuanţele de caricatură pe care
le aveau, personaje intrate, câteodată chiar împreună cu replicile
lor, în mitologia scenei şi a filmului - Lăscărică din "Cu mâinile
curate", în regia lui Sergiu Nicolaescu, avocatul Stănică Raţiu din
"Felix şi Otilia", regia Iulian Mihu, Bastus din "Columna", în
regia lui Mircea Drăgan, comisarul Paraipan din "Un comisar acuză",
tovarăşul Mache Puzderie din "Crucea de piatră", regia Andrei
Blaier, Nae Giurumea din "De ce trag clopotele Mitică?", regia
Lucian Pintilie, Pepe din "Filantropica", în regia lui Nae Caranfil
şi multe altele.
În teatru, cariera lui Gheorghe Dinică a fost consolidată de
colaborarea cu mai toţi marii regizori români, de la David Esrig -
în regia căruia a jucat în spectacole epocale precum "Troilus şi
Cresida" sau "Nepotul lui Rameau" - la Liviu Ciulei, Ion Cojar,
Sanda Manu apoi, după 1990, la Andrei Şerban şi Mihai Măniuţiu. A
făcut un cuplu celebru, de mare impact la public, cu actorul Marin
Moraru, de la prima lor colaborare pentru "Troilus şi Cresida",
apoi la "Nepotul lui Rameau", trecând prin "O noapte furtunoasă",
"Azilul de noapte" sau "Tache, Ianke şi Cadâr", dar a fost pentru
toţi cei alături de care a jucat un adevărat coleg, de la care se
putea învăţa la fiecare gest.
Vorbea cu greu despre el însuşi. A povestit, totuşi, cum a fost
născut de Crăciun, în 1933 şi cum nu a fost înregistrat decât în
ianuarie 1934, fiindcă toată ţara era într-un chef. Cheful de viaţă
nu l-a părăsit nici pe el vreodată, obişnuia să spună că s-a
cuminţit târziu în viaţă şi asta numai datorită soţiei lui,
Gabriela Georgeta Dinică, despre care declara că "am avut noroc să
o întâlnesc, ea are o relaţie clară cu viaţa şi a făcut ordine în
dezordinea existenţei mele". A mai povestit cum odată cu filmul
"Turnul din Pisa", regizat de Şerban Marinescu în 2002, a
descoperit plăcerea de a cânta. În conferinţa de presă de lansare a
peliculei declara: "Cel mai mult mi-au plăcut în acest film
chestiile pe care le fac pentru prima dată. De exemplu, să cânt".
Gheorghe Dinică juca în film rolul unui lăutar, rol pe care mai
apoi l-a luat în serios, lansând CD-uri cu muzică de petrecere
împreună cu Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu.
Pe cât de bine se simţea în pielea personajelor sale, fie ele
ticăloşi sau oameni cumsecade, pe atât de jenat era Gheorghe Dinică
de apariţiile publice. Bucuros să fie printre oameni, dar cumva
încurcat de faptul că trebuia să-şi joace propriul personaj, cel
mai greu de jucat dintre toate. Purtându-şi asprimea aparentă, ce
venea din aceea că ţinea să fie el însuşi, fără să-şi îmblânzească
duritatea care juca rol de armură, actorul îşi deschidea cu greu
inima, dar o făcea de câte ori simţea, cu un al şaselea simţ, că
are de-a face cu un om de calitate. Această sfială de a fi în lume,
venită deopotrivă din modestia funciară a omului Gheorghe Dinică, a
dat întotdeauna fiinţei actorului o remarcabilă
autenticitate.
Gheorghe Dinică despre rolurile lui negative: "Rolurile
negative mi le-au dat regizorii, iar mie nici nu mi-a părut rău.
Faţa mea era mai "tăiată", mai dură, mai "negativă", mai
gangsterească, după criteriile lor, o faţă care nu prea invită, cum
să vă spun, la optimism. Era clar că n-o să joc roluri de secretar
de partid pe întreprindere". (din volumul "Histrion de cursă lungă"
de Constantin Paraschivescu)
|
EDITORIAL 
Postat de corbul la 10.11.2009 09:57
Saracul , daca ar sti ca astia fac experienta pe corpul lui , sa fim corecti si sa recunoastem ca sa facut tot posibilul , daca nu este nici o sansa nu-l mai chinuiti .