Dracula, scos la mezat

Totul suna ca un banc de la Radio Erevan: castelul nu era al statului roman - ci al consiliului cetatii Brasovului, care l-a facut cadou reginei Maria in 1920 - si, de fapt, nici al lui Dracula nu fusese, faima aceasta tragandu-i-se de la romanul lui Bram Stoker, care a avut si succes, generand un adevarat mit in Occident. Sigur, dincolo de multele inexactitati legate de Castelul Bran, problema a fost transata de catre statul roman in momentul in care a semnat, foarte prompt, in mai 2006, retrocedarea proprietatii urmasilor reginei Maria. Daca ne intoarcem putin in timp, inainte de acest moment-cheie, nu putem sa nu ne intrebam cum a exploatat statul roman capitalul de imagine al Castelului Bran pana la momentul retrocedarii, altfel spus, cum a profitat - cu un cuvant urat, dar propriu capitalismului - de pe urma faimei mondiale a "casei lui Dracula"? Cui i-a folosit faptul ca aici s-au filmat scene dintr-un film cu succes de box-office, "Interviu cu un vampir"? In nici un caz proprietarului cladirii si nici vizitatorilor care i-au calcat pragul de-atunci incoace. Expunerea de la Bran e in continuare conventionala si mediocra, iar partea cea mai buna a patrimoniului, colectia de arme, se afla in depozite. In plus, de trei ani de zile, de la numirea ultimului director, n-a fost luna in care angajatii muzeului sa nu se planga de starea patrimoniului pe care il detinea Castelul, de faptul ca restaurarea trena, iar scandalurile se tineau lant intre conducere si specialistii muzeului. Comisiile desemnate de Ministerul Culturii s-au perindat prin muzeu, dar nu s-au luat masuri de nici un fel pentru repararea situatiei. Faptul ca Branul a fost in ultimii ani unul dintre cele mai vizitate muzee din tara s-a datorat faimei lui, perpetuate de altii din inertie, si nu vreunei strategii speciale de atragere a turistilor. Si aici, ca in mai toate institutiile culturale romanesti, statul mai mult investeste decat castiga, intr-o buna traditie comunista: pe tot parcursul negocierilor cu urmasii proprietarilor, Ministerul Culturii a continuat sa faca investitii la Bran, avansand sume pentru restaurare si intretinere, tot statul roman fiind acela care, conform contractului de retrocedare, va asigura timp de trei ani, pana in 2009, fonduri pentru intretinerea muzeului si pentru desfasurarea activitatilor acestuia. In luna mai anul trecut, ministrul Adrian Iorgulescu preciza cu morga ca proprietarul "si-a manifestat intentia de a pastra destinatia de muzeu si dupa trecerea celor trei ani", asta ca sa-i linisteasca pe criticii sai care erau de parere ca s-a lasat prea repede convins sa retrocedeze proprietatea si n-a dus negocieri aplicate. Iata insa ca n-a trecut nici un an si, cum era de asteptat, proprietarul Dominic de Habsburg nu numai ca nu moare de grija statului roman, care si-a pierdut, de bunavoie si nesilit de nimeni, unul dintre cele mai importante obiective turistice, dar aranjeaza prin avocatii sai o cat mai buna afacere, gasind cumparatori la sume contestate de ministrul pacalit. Cum sa nu razi cand il auzi acum pe Adrian Iorgulescu, devenit deodata specialist imobiliar, sustinand sus si tare ca Branul nu face 60 de milioane de euro, ci numai 15 milioane? Fara nici un studiu serios, fara sa fi calculat macar cati bani a investit in restaurari ministerul pe care il conduce azi, fara cifre, ci numai pe baza impresiilor pe care le are. Si, oricum, n-are importanta, proprietarul va vinde cui va vrea si cu cat va vrea. Mai degraba decat un banc, "Cum a pierdut statul roman Castelul lui Dracula" va ramane pentru mult timp de-acum incolo o poveste cu morala inclusa, reprezentativa pentru tranzitia romaneasca.