|
Enclavele sârbe din Kosovo – puşcării fără gratii
09 FEBRUARIE 2008
Maşinile cu numere sârbeşti, vânate de albanezi
Laplje Selo – zona unde nici gunoierii nu mai au curaj să intre
Enclavele sârbe din Kosovo – puşcării fără gratii
Puşcării fără gratii. Asta sunt enclavele sârbeşti din Kosovo. Deşi văd Priştina cu ochiul liber, sârbii care mai locuiesc la câţiva kilometri de capitală ştiu că este un oraş interzis pentru ei. Cea mai mare dovadă de independenţă faţă de guvernul albanez al provinciei este să ai numere sârbeşti la maşină. Curajul se plăteşte dacă rişti să ieşi cu plăcuţa de înmatriculare cu steagul Serbiei în afara enclavelor. O călătorie de câţiva kilometri cu o astfel de maşină până în capitală este un sport extrem. “Dacă numai treci prin Priştina s-ar putea să scapi nevătămat. Însă dacă rişti şi opreşti maşina se poate întâmpla orice. Cum văd număr sârbesc la maşină, albanezii se strâng ca termitele în jurul tău.
De la copii până la bătrâni. Pot să-şi rupă oglinda de la maşină, să te bată sau să-ţi tragă un glonţ în cap. Orice este posibil. Mai scapi dacă ai la maşină număr de al lor cu KS, dar ajunge să te audă că vorbeşti sârbeşte şi ai probleme. E greu să fii sârb în Kosovo”, ne povesteşte Zoran, profesor de informatică în enclava Laplje Selo de lângă Priştina. Înainte de ruptura dintre cele două comunităţi, a predat la clase mixte. Acum - numai elevilor sârbi din enclave. Salariul vine acum de la Belgrad.
“Nu primim nici un ban de la guvernul albanez de la Priştina. Nu ştiu ce o să fie după declararea independenţei. Dacă Serbia nu o să mai poată să ne sprijine economic, nu ştiu cum o să rezistăm. Dacă nu o să avem şcoală, salariu sau îngrijiri medicale, e greu de spus ce o să facem aici”, se confesează bărbatul. Deşi locuieşte la doar trei kilometri de Priştina, n-a mai călcat prin capitală de anul trecut din mai. Puţinii prieteni albanezi pe care-i mai are vin ei prin enclavă. Niciodată nu le întoarce vizitele.
Nici măcar ambulanţele cu numere sârbeşti n-au trecere la albanezii din Kosovo. “Când avem câte un pacient grav pe care trebuie să-l ducem la Belgrad, riscăm. Ne este frică să mergem cu pacienţii în afara zonei sârbe. Dacă trebuie să mergem la Priştina, cerem escortă de la Poliţie. Îi sunăm şi ne însoţesc tot drumul. Acum este mai bine pentru că am putut înmatricula ambulanţe şi pe Kosovo. Nu-şi dau seama că suntem din enclave. Cu doctorii albanezi nu avem nici un fel de colaborare.
Doar întâmplător lucrăm împreună”, povesteşte Sania, unul dintre medicii de la staţia de ambulanţă din Laplje Selo. Cea mai mare bucurie a unui patron de restaurant din sat a fost când a putut să meargă să-şi facă cumpărăturile la Priştina. Minunea a fost posibilă datorită poliţiştilor români din UNMIK. “Ne-au păzit şi n-am avut probleme. Dacă vrem să ne facem aprovizionarea, îi sunăm din timp şi, când pot, merg cu noi. Românii sunt prietenii noştri. Ei ce ne mai ajută”, ne-a povestit comerciantul.
În timp ce în zonele albaneze se ridică la foc automat vile şi blocuri, în puţinele zone unde sârbii au rezistat nu vezi construcţie nouă. E chiar mai rău – casele vechi stau să cadă. Nimeni nu vine în enclavele sârbeşti să ridice gunoaiele. Vântul le-a împrăştiat în toate direcţiile, transformând localitatea într-un imens depozit de resturi. Sârbii încearcă să mai scape de gunoaie dându-le foc la colţul străzii. Militarii cehi din KFOR, care patrulează printre casele înconjurate de gunoaie, s-au obişnuit cu mirosul. Fiecare sârb ştie că mai important decât aurul este să ai lângă casă un generator. Asta pentru că nu este zi în care albanezii să nu taie curentul în enclavele sârbeşti. (Dragoş Boţa, Priştina)
|
EDITORIAL 
