Fotografii la minut cu Patriarhul

Fotografii la minut cu Patriarhul

O bătrână în costum naţional şi-n opinci stă cocoţată pe un stâlp, în curtea Patriarhiei. Are un metru jumate şi numai de acolo poate să vadă filmul înmormântării Părintelui, pe un ecran mare. Ţine o cameră foto atârnată de gât. Are 80 de ani. În jur, pelerinii sunt mâhniţi, ea e singura senină: „Ţărăncuţa noastră, aşa-mi zicea Părintele când mă vedea la slujbă îmbrăcată în strai naţional. Am auzit mulţi preoţi care au spus că Patriarhul a trecut în nefiinţă. E grav să spui aşa ceva! Adică cum, în nefiinţă? Nu, nu e aici viaţa, aici e chin şi trudă. Dincolo e viaţă. Nu, nu trebuie pensie mare, trebuie să iubeşti. Am aşa o bucurie că exist... De multe ori m-am întrebat oare cum o fi arătat Preafericitul nervos? Pentru mine a fost sfânt şi...” „...Şi nici nu e mort!”, i-o taie o pelerină. Un grup de femei dă din cap şi repetă în cor: „Nu, nu e mort”.

E vineri, doliu naţional, ora 12. Peste o oră e programată înmor­mân­tarea. Doi pensionari stau pe scău­nele pescăreşti, cu bagajele-n faţă, sub umbrelă. „Am ve­nit din Craiova, au adus cu noi 4 autocare. La noi în familie, generaţii întregi au fost preoţi. Patriar­hul avea blândeţe, răbdare şi îndrăzneală multă”. O mamă îi explică băiatului de grădi­niţă: „Porumbelul ăla de lângă SPP-ist e sufletul Patriarhului”. Nişte ti­neri de la Noua Dreaptă stau ca statui­le arborând trei streaguri cu doliu.

O femeie se loveşte cu crucea peste frunte şi ţipă: „Toată România e bolnavă, să ne rugăm pentru eaaa!”. Alta poartă pe cap o poză cu o gură rujată, întredeschisă lasciv, sorbind din priviri ecranul unde taman se dă sicriul Părintelui. E arşiţă. Unde bate soarele mai tare se coace poporul, unde a dat niţică umbră se răcoreşte preoţimea. Un batalion întreg păzeşte mulţimea – sunt o mie de jandarmi, 80 de poliţai, tot atâţia pompieri şi SPP-işti. Poporul stă în ţarcuri, presa şi călugăriţele la fel. Înăuntru au voie doar membrii Sinodului şi oficialităţile.

Ecranul îl arată pe Văcăroiu cu lumânarea-n mână, ca tampon între preşedinte şi premier, mai sunt Ungureanu, Con­stantinescu, delegaţii de pe trei conti­nente, Patriarhul Constanti­nopo­lului, Bartolomeu I, şi multă, multă preoţime. Ai noştri au nişte feţe suspect de mâhnite. Părintele e cufundat în flori şi, din când în când, ecranul mai arată mulţimii câte un detaliu din sicriu: mâinile Patriarhului, mitra, însemnele patriarhale atârnate pe sicriu, crucea simplă de lemn de la cap. Cum apar astea pe ecran, cum începe ţăcănitul camerelor.

Mulţimea fotografiază înnebu­nită tot ce-are directă legătură cu mortul. Pe la ora 13 începe să bată toaca, exact ca la mănăstire. E momentul culminant, poporul scoate camere şi telefoane, Părintele e scos afară, sicriul înconjoară clă­direa şi se opreşte de trei ori, se cântă troparele Învierii pe 8 voci, în semn că asta nu e de fapt o înmormântare, ci o renaştere spiri­tuală.

Sicriul ajunge iar înăuntru şi este depus în cripta Catedralei, lângă mormintele înaintaşilor patriarhi. 21 de salve de tun şi cu asta funeraliile s-au sfârşit. Oamenii au rupt rândurile spre tren, unii supăraţi nu că Patriarhul a plecat, ci fiindcă au bătut sute de kilometri şi tot n-au reuşit să pozeze şi ei mortul.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine