Intre numire si mazilire: plocoane, intrigi si torturi

de Alina ALEXE Postat la: 23.03.2007 00:00 Ultima actualizare: 18.10.2011 04:25

Intre numire si mazilire: plocoane, intrigi si torturi

Puterea pe care o detinea noul domnitor nu era, bineinteles, pe placul clasei politice romanesti. Boierii se intreceau in vadeli (denunturi) si pare reciproce: cine, cand, cum si pentru cat (sau pentru ce) l-a tradat pe sultan. Timp: secolul al XVII-lea, personaj: institutia domniei din Tarile Romane scoasa la mezat si castigata de cine dadea mai mult. Sfatul boieresc nu trebuia decat sa intareasca formal investiturile stabilite de Inalta Poarta. Mai mult, dupa anul 1711, in Tara Romanesca, si 1715, in Moldova, sfaturile boieresti (devenite intre timp divanuri) nu mai sunt invitate sa semneze nimic, fiind pur si simplu instiintate de faptul implinit. Este vorba despre instaurarea regimului fanariot, cu o viata lunga ce a zvacnit pana la revolutia din 1821. Domnitorii fanarioti erau membri ai familiilor aristocratice grecesti care locuiau in cartierul Fanar al Constantinopolului (Istanbul). Aceste familii au reusit sa castige pozitii administrative la Curtea Otomana, dar si sa-si adune averi importante. De fapt, se pare ca cele doua lucruri sunt in legatura, de vreme ce mituirea factorilor de decizie de la Istanbul (sultan, valide-hanum - mama sultanului, marele vizir - cea mai inalta functie la Poarta Otomana, responsabil cu politica interna si externa, harem - sotiile si tiitoarele sultanului, dragomani - initial insemna traducator, caci otomanii nu aveau voie sa vorbeasca decat araba, limba Coranului, si persana, limba literaturii, dar functia a devenit in timp sinonima functiei de ministru de externe, pasa - guvernator al unei regiuni administrative din Imperiul Otoman etc.) era nu numai o practica obisnuita, ci si obligatorie. Intre 1711/1716 si 1821, unii dintre fanarioti au fost numiti domnitori (voievozi) ai Tarilor Romane, Moldova si Valahia, de obicei ca o promovare pentru functionarii dragomani. Dupa oferirea ploconului urmau numirea si confirmarea in functie - printr-un firman special semnat de sultan (mukarer). Succesorul profetului il cheama pe norocos in marele Serai, ii incredinteaza sabia de onoare, ii pune pe cap caciula cu egrete si pene de strut si il imbraca in caftanul princiar. Si, desi domnitorii fanarioti erau doar inalti functionari ai Sublimei Porti, odata ajunsi in Tarile Romane, capatau prerogative de autocrati, devenind stapani deplini pe viata, libertatea si averile supusilor, capata dreptul de a bate moneda, sa faca razboi si sa incheie pacea. E nevoie de vreo 30 de zile pentru a ajunge la Bucuresti. Castigatorul tronului nu e singur, ci insotit de sute de persoane. Si asta pentru ca nu e putin lucru sa domnesti peste "tari care sunt granarul Imperiului". Am vorbit mai devreme despre averi, pentru ca epoca fanariota s-a caracterizat de la bun inceput prin politici fiscale excesive, dictate atat de nevoile otomane, cat si de ambitiile domnitorilor, dornici sa-si recupereze banii dati sultanului si sa se imbogateasca la loc. Sultanii nu aveau decat o grija: plata sa se faca la timp si conform planului stabilit, fara sa fie interesati de ce se intampla pe plan intern. Daca insa domnitorii se faceau vinovati de neplata sau de inalta tradare, erau maziliti (la mazilirea domnului, tronul fiind vacant, divanul alegea o locotenenta, asta daca nu o numea insusi aga ce aducea firmanul de mazilire). Sfarseau apoi inchisi in cazematele de sub Topkapi (resedinta sultanilor din Istanbul) sau exilati si chiar executati. Puterea pe care o detinea noul domnitor nu era, bineinteles, pe placul clasei politice romanesti. Boierii se intreceau in vadeli (denunturi) si pare reciproce: cine, cand, cum si pentru cat (sau pentru ce) a tradat sultanul. Atitudinea boierilor este o reactie la "imboierirea" fortata a taranilor si a mestesugarilor bogati, imbracati de domnitor in caftan numai pentru a plati o suma de bani. Se pare ca aceasta era o practica uzata de Nicolae Mavrogheni. Domnitorul Matei Ghica a ridicat in ranguri boieresti chiar si tarani birnici. Astfel logofatului, vornicului, vistiernicului i se adauga postelnicul - seful palatului, stolnicul - bucatarul suprem, paharnicul - cel ce varsa bautura in cupe, comisul - marele grajdar, ranguri imprumutate de peste tot (din Bizant, de la Roma, de la sarbi, de la unguri, de la moscoviti). Cea mai mare parte a banilor era insa colectata prin marirea numarului si a valorii impozitului platit tot de tarani si mestesugari (clerul si boierii erau scutiti de plata). Adeseori se recurgea la batai si torturi: barbati si femei erau inchisi "prin cosere" si inecati cu fum de gunoi si ardei, fara mancare, cu mainile legate la spate, batuti cu bicele pana la moarte sau tinuti cu picioarele goale ceasuri intregi in zapada geroasa. Situatia taranilor nu s-a schimbat multa vreme, din moment ce, in 1885, exista o carte intitulata "Romania agricola", a lui George Maior, in care ni se face urmatoarea descriere: "Daca intalnesti oameni in drumul tau, te ingrozesti de aspectul lor - cu fetele lesinate de foame, cu hainele lor rupte si murdare, cu vitele lesinate ca si ei -, iara pandarii, vatafii si ispravnicii, stand in jurul lor, inarmati pana la dinti - cu pusti, revolvere, cu iatagane si hangiare la brau -, incurajandu-i si tinandu-i la munca si dreptate." "Dar intre ei au existat tirani buni, niste Mavrocordati, niste Ghica, niste Ipsilanti, altii inca; [...] ei au facut civilizatia sa progreseze in tarile romane." ("Bucurestii", Paul Morand)

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine