Misei, crai si ciocli

Postat la: 02.02.2007 00:00 Ultima actualizare: 18.10.2011 03:15

Misei, crai si ciocli

Saracul de pe strada sau cel cazut in lipsuri materiale este o prezenta discreta in Tarile Romane. Se individualizeaza treptat in vocabularul social, inconjurat intai de o aura de compasiune, capatand apoi nuante peiorative (inceputul secolului al XIX-lea, mai ales atunci cand vine vorba de saracii aflati la limita legalitatii: talharul sau vagabondul). De la bun inceput trebuie sa precizam ca evul mediu romanesc face distinctie intre saracii din paturile sociale "populare" si cei din paturile instarite (numiti cu indulgenta "obraze scapatate si neputincioase", "deosebite fete sarace", "fete stiute"). Intr-un spatiu prin excelenta crestin, saracul este un intermediar care poate cobori gratia divina asupra miluitorului. De aceea, in secolul al XVII-lea, apar primele initiative concrete de organizare sociala a asistarii saraciei: spitale pentru saracii bolnavi, Cutia Milelor, Orfanotrofia, alaturi de primele acte legislative care incercau sa interzica cersetoria si vagabondajul. Sub egida statului se constituie bresle sociale, un mod organizat de distributie a fondurilor provenite din caritatea publica. Breslele sociale depindeau direct de biserica, dar domnia le dadea autorizatie de functionare si ordinul ca biserica sa le binecuvanteze. Rolul lor este de curatare a spatiului public. Un exemplu il constituie caliciile, aglomerari de saraci cersetori, de calici cu alte cuvinte. Deseori intalnim dubletul misei/ calici. Initial, misel s-a referit la leprosi, dar acestia au fost numiti ulterior gubavi, misel ajungand sa fie sinonim cu calic. De prin secolul al XVII-lea, misel (calic) desemneaza din ce in ce mai des oameni aflati in marginile societatii urbane, cersetori, invalizi, toti beneficiarii milei publice ("stricati unii la maini, altii la picioare, unii lipsiti de viderea ochilor"). Caliciile apar in documentele vremii incepand cu secolul al XVII-lea (fenomenul este atestat in orasele Iasi, Roman, din Moldova, precum si in orase din Tara Romaneasca). Prima dovada sigura a existentei breslei calicilor din Iasi dateaza din 1667 (un catastih de breasla refacut la 22 februarie 1722 prin ingrijirea mitropolitului Moldovei, Gheorghe). Conform catastihului, toti calicii erau estropiati sau bolnavi. In fruntea lor se afla un staroste ales pe viata de breslasi si confirmat de mitropolit. Veniturile breslei proveneau din Cutia Milei si din cersit, adunandu-se in cutia breslei. Saracii nu aveau voie sa exagereze cu cersitul, nu trebuiau deci sa se "obrazniceasca umbland de dimineata pana seara", riscand sa devina "iubitori de argintu" (avari). Arhiepiscopul rus Ambrozie (care a condus provizoriu si biserica moldo-vlaha) stabileste pe la 1791 un fel de cod al breslei: "Si cand ar umbla sa nu faca nicairi galceava, sfezi, batai, mai ales in pridvoarele bisericilor, sa nu sa faca bolnavi nefiindu sa nu-si zadarasca ranile sale ca sa plece spre mila [...], caci aceasta iaste insalaciune; sa sa osteneasca cari vor putea cu lucrul manulor, caci mare pacat iaste aceluia a cere milostenie care poate insusi sa se hraneasca." Se incearca in timp sa se limiteze numarul miseilor. Astfel cei cu un usor "sacatlac" (grad de invaliditate) erau indrumati sa faca munci usoare (paznic), iar celor apti li se poruncea sa-si schimbe felul de viata, sub amenintarea bataii (tot mai multe pitace domnesti, de dupa 1780, repeta decizia de interzicere a cersetoriei, ceea ce ne-ar putea duce cu gandul la inutilitatea lor). Omul cinstit, cetateanul obisnuit, este sfatuit sa se apere de cersetor astfel: "sa-i faci pedeapsa cu bataie spre a se parasi". Tot in perioada descrisa isi face loc si dubletul haimana/ crai, "oameni fara capatai", talhari adica. Iata o mostra de descriere a activitatii acestora: "toti pan toate partile fugea, nestiind pa ce drum sa apuce, ca craimea aprinsese toate drumurile, nu scapa om nejafuit, nedespuiat, nechinuit de talhari". Cei insarcinati cu asanarea spatiului public erau cioclii. In intaritura data breslei cioclilor din Iasi, in iulie 1674, de patriarhul Dosoftei, se spune ca "breasla foarte de treaba este pentru ingroparea mortilor, a saracilor si a strainilor acelora ce mor aici in targ, la Iasi, pre ulite si pe supt garduri, prin gunoaie".

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine