Scurtă istorie a Muzeului Satului din Bucureşti

Încă din secolul al XIX-lea, apăruse ideea organizării unui muzeu în aer liber, odată cu grija pentru conservarea artei populare. Al. Odobescu a participat la Expoziţia Internaţională din 1867 de la Paris unde a prezentat o gospodărie ţărănească.

În 1906, Al. Tzigara Samurcaş a transferat pentru prima dată o casă dintr-un sat în expoziţia Muzeului Naţional de la Bucureşti. Educaţia socială a maselor a fost dusă mai departe prin organizarea unei serii de cercetări monografice interdisciplinare în sate din diferite regiuni ale ţării, cercetări care se finalizau cu câte o expoziţie.

Dimitrie Gusti a făcut pasul înainte şi a propus înfiinţarea Muzeului Satului. Lucrările pentru amenajarea terenului de 4.500 m au început în luna martie a anului 1936. Construcţiile selectate au fost demontate şi aduse la Bucureşti în 56 de vagoane de tren. Odată cu materialele de construcţie au sosit şi 130 de meşteri pentru a reface monumentele.

Au fost aduse 29 de gospodării, o biserică de lemn, cinci mori de vânt, o moară de apă, un teasc de ulei, o povarnă, o cherhana, o cârciumă, şase fântâni, câteva troiţe şi un scrânciob care însumau aproape tot ceea ce cuprinde un sat obişnuit.

Muzeul a fost deschis pentru vizitare la data de 9 mai 1936. Concepând Muzeul Naţional al Satului ca un muzeu sociologic, Gusti şi colaboratorii săi au dorit să le prezinte vizitatorilor realitatea, aşa cum era ea trăită de ţăranul român.

De aceea, Gusti a invitat periodic pentru a locui aici, în casele din muzeu, familii de ţărani din satele de origine ale monumentelor, la început chiar pe foştii proprietari. Oamenii au venit la Bucureşti cu tot ceea ce era necesar traiului, cu păsări şi animale. Urmările acestei socializări nu au întârziat însă să apară: degradarea monumentelor şi a obiectelor din muzeu.

În 1940, Municipalitatea Bucureştiului a hotărât să găzduiască familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni care au rămas în muzeu până în 1948, perioadă în care muzeul a fost închis. A fost redeschis în 1948 de un nou director, Gheorghe Focşa, fost student al lui D. Gusti. Primul lucru pe care Gheorghe Focşa l-a făcut a fost acela de a-i evacua pe locatarii care mai rămăseseră în muzeu, pentru a preveni degradarea patrimoniului.

În anii `30, în Europa, mai existau doar două muzee în aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia, 1891) şi Muzeul Bigdo din Lillehamer (Norvegia). La noi mai aveam Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul „Hoia“ de la Cluj, fondat în 1929 de catre profesorul Rumulus Vuia.

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine