Biserica Umbrei

„Comunicarea numelor membrilor Colegiului Electoral Bisericesc nu se poate face decât cu consultarea şi acordul respectivelor persoane”. Această frază uluitoare a fost produsă de Patriarhia Română în urma solicitării respectuoase pe care i-am adresat-o, în calitatea de preşedinte al Clubului Român de Presă, de a face publică lista celor care vor vota pentru alegerea urmaşului Patriarhului Teoctist. Fraza e chiar năucitoare dacă ne gândim că ea vine la mai puţin de 24 de ore de la o alta, emanată de aceeaşi Patriarhie, care suna aşa: „Comisia sinodală care se ocupă de funeraliile Părintelui Patriarh Teoctist a hotărât ca datele privind alegerea noului patriarh să fie comunicate după ceremonia de înmormântare şi cu acordul Sfântului Sinod”. Deci, ce se întâmplă la vârful Bisericii Ortodoxe Române? Cele două comunicate contradictorii vădesc o degringoladă decizională. Cel de-al doilea, refuzul informării credincioşilor în legătură cu alegerea noului Patriarh, loveşte în prestigiul pe care trebuie să-l aibă cel ce va fi ales – capul Bisericii, pus de o cabală, prin aranjamente obscure, de electori din umbră, între care laici amestecaţi în tot felul de combinaţii politice? Cu ce drept aceştia pot să-şi ascundă identitatea – e de ruşine, e de rău ce fac sau sunt ofiţeri acoperiţi? Biserica Luminii se transformă în Biserica Umbrei? Presa nu cere să se transmită în direct dezbaterile alegerii noului Patriarh, nu cere să-i fie dezvăluită taina sfântului Graal, nu doreşte să încalce autonomia BOR, vrea un lucru foarte simplu, lumesc şi democratic: lista electorilor.

O a doua consecinţă gravă a gestului Patriarhiei este statutul de castă superioară şi închisă pe care îl afişează astfel Biserica. Un precedent a fost creat prin refuzul BOR de a supune preoţii la verificarea legăturilor cu Securitatea de către CNSAS, proces prin care trec toate categoriile socioprofesionale cu influenţă asupra opiniei publice. S-a spus că oamenii Bisericii trebuie judecaţi doar de Biserică, ceea ce este cât se poate de fals. Dacă un prelat nu respectă canoanele, mănâncă de dulce în post sau are opinii calificabile drept eretice, atunci cu siguranţă este treaba Sfântului Sinod să-l judece, nu a cetăţenilor, enoriaşi sau nu.

jurământului faţă de Dumnezeu şi a ierarhiilor bisericeşti, cu puterea pe cât de lumească, pe atât de ocultă a Poliţiei Politice, cine poate să-l scutească pe preot de cercetarea organelor în drept? Actuala secretomanie nu poate decât să mărească şi să răcească spaţiul dintre Biserică şi credincioşi. Poate se va micşora însă, cu ocazia alegerii noului Patriarh, distanţa, şi aşa păcătos de redusă de-a lungul vremurilor, dintre BOR şi puterea politică în stat – şi poate că asta îi interesează în primul rând pe ierarhii care vor alegeri patriarhale conspirative.
Căci dinspre partea preafericiţilor politicii există deschidere. Doi foşti preşedinţi ai României, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, s-au prezentat la priveghiul lui Teoctist. Unul ca să pupe evanghelia de pe pieptul mortului în calitate de ateu comunist, celălalt ca să fie huiduit de credincioşi pentru că s-a băgat prin faţă la coada pentru catafalc. Actualul preşedinte, Traian Băsescu, l-a decorat post mortem pe Patriarhul Teoctist cu Steaua României. De ce nu i-a conferit această decoraţie cu o săptămână în urmă, când patriarhul era încă viu şi avea aceleaşi merite? Lipsea meritul principal, acela de a muri pe un pat de spital?
Colegiul Medicilor şi Ministerul Sănătăţii desfăşoară o anchetă în legătură cu operaţia la care a fost supus patriarhul. Aud că Patriarhia salută asta – păi, cum, n-ar trebui să ceară ca Sfântul Sinod să cerceteze  seturile de analize şi protocolul operator în condiţii de deplină conspirativitate?
Biserica Ortodoxă este o putere în stat. Dincolo de legătura ei cu divinitatea, care e problema credincioşilor, BOR este o instituţie importantă pentru unitatea statului român, pentru micşorarea răului din România prin alte mijloace decât ale poliţiei şi procuraturii, pentru formarea opiniei publice. În ziua de azi, nu ne dau afară din ţară modelele şi reperele spirituale şi morale. Patriarhul României trebuie să fie o astfel de lumină călăuzitoare, un refugiu sufletesc ultim în momentele de criză ale naţiunii, dar şi un sprijin nevăzut în infernul vieţii de zi cu zi. Să dea Dumnezeu ca Sfântul Sinod să se gândească bine la asta.