Copiii lui Michael

Când mai moare câte unul din generaţia noastră, putem fi trişti, melancolici, poate ne-a fost prieten, poate l-am iubit şi ne doare. Dar nu simţim cu adevărat că am putea şi noi să fim duşi mâine cu un microbuz negru. Asta se întâmplă doar când moare cineva ca Michael.

„Silueta fragilă şi nervoasă, vocea de adolescent întârziat, chipul de negru cu trăsături de alb, efeminate şi, mai ales, singurătatea absolută care îl înconjoară, oricâţi i s-ar afla în preajmă, toate acestea plasate în centrul unei demonice arhitecturi mecano-electronice configurează o tulburătoare emblemă a umanităţii la sfârşit de mileniu. Michael nu este un sex symbol, Michael este vedeta-androgin. Dacă păcatul originar aparţine lui Dumnezeu, nu omului, şi nu constă în povestea cu mărul, ci în crearea Evei, adică a celuilalt, Michael este imaginea fiinţei umane de dinainte de păcatul lui Dumnezeu”. Scriam aceste rânduri în 1992, într-o corespondenţă din Viena, spectator abia scăpat din comunism al fenomenului planetar Michael Jackson. Eu aveam atunci 36 de ani, iar terrastarul Michael 33. Acum eu am 53, iar el e mort. Cea mai puternică imagine care mi-a năpădit mintea când fiul meu de 17 ani m-a sunat să-mi spună a fost cea a Zeului Hermafrodit din Satyriconul lui Fellini, divinitatea tutelară a tribului, un adolescent de sex incert, firav, frumos, albicios şi flasc, cărat mereu cu o lectică de supuşii sălbatici pentru că nu e în stare nici să meargă. Când este răpit şi purtat fără acoperiş prin lumina soarelui, se usucă pur şi simplu şi moare.

Michael Jackson plecase de mult din lumea aceasta. El nu putea să trăiască decât într-un univers artificial, chimizat, electronizat, de uz personal. Într-o lume virtuală terorizată de organic, de viu, infantilă sexual până la pedofilie, o lume din care acum a vrut să iasă, pentru cele 50 de imposibile concerte. Şi a pierit.

Spuneam după concertul de la Viena, din 1992, că Michael e o emblemă tulburătoare a umanităţii la sfârşit de mileniu. Dar nu ştiam exact ce mă tulbura. Acum, la început de mileniu, cred că ştiu: unul sau nici unul dintre copiii noştri va fi un geniu ca Michael, dar tot mai mulţi împărtăşesc cu el lumea virtuală. Tot mai mulţi încremenesc într-o adolescenţă perpetuă, vegheată de cipuri, cipsuri şi cola, se ascund în computer de lumina soarelui, joacă jocuri copilăreşti mult după ce le-a dat mustaţa, nu se maturizează sexual şi afectiv, nu comunică cu alte fiinţe umane decât prin twitter, devin ei înşişi nişte personaje CGI – Computer Generated Images. Nu întâmplător prima ştire despre moartea lui Michael a apărut pe un blog. Nu întâmplător, Internetul s-a congestionat până la blocare în primele ore de după. Childrenetul, copiii mai mult ai cyberspaţiului decât ai părinţilor, simţeau că s-a dus unul de-ai lor.