|
Creier luat de ape
de Diana POPESCU | 01 AUGUST 2008
Viitura i-a adus puhoiul până în pod. Vitele-i plutesc cine ştie unde, înecate în bulboane. Toate ale casei sunt acum un morman de mâl şi cârpe, de lemne umflate şi fiare care nu mai folosesc nimănui. Are apă până şi-n suflet. Femeia priveşte neputincioasă întinderea diformă, de nerecunoscut, care până mai ieri îi era singurul univers. Pe obraz îşi croiesc drum, pârâu în albie de riduri, lacrimile deznădejdii.
De nicăieri se iveşte reporterul. S-a târât, prin mâl şi pietroaie, printre dărâmături, până în miezul nenorocirii. Şi-a instruit cameramanul să acopere dezastrul, la 360 de grade. Acum se repede la amărâta care contemplă nenorocirea şi-i aruncă în faţă, stupefiant, întrebarea: „De ce plângeţi?”.
Dacă trimisul special ar fi fost Stevie Wonder, şi tot ar fi intuit ce se petrece. Că doar tot t impul a fost înconjurat de tânguirile celor care-şi jelesc viaţa de până atunci. A auzit de peste tot strigăte de ajutor, zgomot de şuvoaie, trosnete de case care se prăbuşesc, miros de noroi şi stârv. Dar reporterul nu e Stevie Wonder, el nu e trimis acolo să intuiască. N-are dreptul să tragă singur concluzii, fie ele şi cele de bun simţ. El trebuie să ia declaraţii la cald, deci e musai să pună întrebări. „Doamnă, cum venea apa, din ce părţi venea?”. Orice copil de clasa a IV-a ştie că apa vine din amonte şi se duce în aval. Reporterul pare să nu fi aflat. El stăruie, cu microfonul proptit sub nasul „subiectului”. El vrea să afle totul, o dată şi încă o dată, „direct de la sursă”. Făptura necăjită îl priveşte năucă şi, printre suspine, se simte datoare să răspundă. Retrăieşte, pentru profesionistul absurdului, coşmarul care pare să nu se mai sfârşească.
Se lasă seara. Ruinele sunt ascunse de întuneric şi totul e, parcă, mai uşor de suportat. Oamenii fac focul printre dărăpănături şi aşteaptă încă un răsărit. Reporterul n-a plecat nici el „la centru”, încă nu şi-a făcut norma de poveşti înduioşătoare. Intervievează autorităţi şi se miră că sinistraţii n-au pornit-o încotro văd cu ochii. „Ce-i ţine pe oameni lângă case?”, vine încă o mostră de suprarealism jurnalistic. Pentru orice făptură dotată cu două emisfere cerebrale funcţionale, răspunsul e limpede: casele însele.
La cum se comportă, însă, reporterii ajunşi în mijlocul satelor inundate, singura explicaţie e că sunt victimele colaterale ale catastrofei: nu doar gospodăriile anonimilor au fost luate de ape, ci şi propriii creieri.
|
"Totul
trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia
pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii".
Rafa a murit. Nu pot să exprim altfel sentimentul de după finala
Shanghai Masters. Acel băiat nebun care întindea cu 3-4 metri
suprafaţa activă de joc a unui teren de tenis, care se mişca
stânga-dreapta ca o săgeţică de mouse pe ecranul de computer, care
pleca la stopuri ca un ghepard cu burta la pământ, lovind decisiv
din poziţii imposibile din punct de vedere biomecanic, nu mai
există.. 
Postat de gandul.info la 31.07.2008 21:52
Viitura i-a adus puhoiul până în pod. Vitele-i plutesc cine ştie unde, înecate în bulboane. Toate ale casei sunt acum un morman de mâl şi cârpe, de lemne umflate şi fiare care nu mai folosesc nimănui. Are apă până şi-n suflet.