|
Ecuaţia educaţiei: cinci cunoscute şi nicio rezolvare
de Raul FLOREA | 26 SEPTEMBRIE 2009
Se dau următoarele: trei sute de mii de profesori cu salarii
înjumătăţite peste noapte, un preşedinte şi un guvern ce încearcă
să strângă cât mai mulţi bani la buget, trei federaţii sindicale
care vorbesc aceeaşi limbă, dar în dialecte diferite,un ministru al
Educaţiei care face echilibristică, gândindu-se la cât de tare
doare căderea din funcţie, în cazul unui pas greşit şi vreo trei
milioane de elevi buimăciţi de joaca celor mari. Să le luăm pe
rând:
Ignoraţi în fiecare an ce se cheamă că nu e electoral, umiliţi,
pentru că vin la şcoală cu tramvaiul, nu cu maşina nemţească a
puştiului căruia îi predau şi sătui să înghită discursurile
politicienilor la început de an şcolar, profesorii ameninţă (a câta
oară?) cu greva generală. Omeneşte, n-ai cum să nu-i înţelegi. S-au
trezit, peste noapte, că guvernul i-a pus la regim, în următoarele
trei luni, luându-le, prin lege, toate sporurile. Sporuri care le
asigură cam jumătate din venitul lunar. Dar tot omeneşte le poţi
cere să înţeleagă că e inechitabil, ca să nu spun nedrept, să
rămână neafectaţi financiar într-o perioadă în care colegii lor de
facultate care lucrează în mediul privat, care sunt cel puţin la
fel de bine pregătiţi şi care nu beneficiază de program fix şi
după-amieze libere au salarii scăzute cu 20%-30% sau chiar 50%. Şi
nu pentru trei luni.
Se agită de fiecare dată când e vorba de bani. Nu şi atunci când
e vorba de lipsa calităţii în predare sau de condiţiile mizere în
care învaţă elevii. Le place atât de mult să fie în lumina
reflectoarelor, încât ai spune că îşi doresc să fie politicieni.
Iar unii dintre ei asta şi sunt. Trebuie doar să le asculţi cu
atenţie discursul şi găseşti imediat acelaşi ton, acelaşi limbaj şi
aceleaşi stereotipuri şi sofisme de care dau dovadă şi cei pe care
îi critică. Ei sunt cei care îi reprezintă pe profesorii frustraţi
şi sunt cunoscuţi în genere sub denumirea de lideri sindicali. Deşi
pozează în apărători ai dăscălimii, renunţă la revendicări atunci
când li se propun diverse roluri în jocul puterii. Se contrează
reciproc şi fac front comun doar atunci când n-au încotro. Culmea,
îşi pun acum speranţa de a primi înapoi sporurile în timp util, în
cel care îi tratează cu dispreţ ori de câte ori găseşte în ei o
opoziţie.
Aşa ajungem la preşedintele Traian Băsescu. Se mândreşte că,
elev fiind, fuma în toaleta şcolii şi chiulea de la cursuri.
Sosirea lui Mircea Miclea la Cotroceni i-a schimbat însă cu totul
discursul. În limbajul domniei sale, Shanghai-ul a devenit brusc nu
cel mai mare port din lume, ci topul în care, după cum a putut
constata, România nu este reprezentată de nici o universitate. A
demonstrat cât de mult îi pasă de soarta dăscălimii anul trecut
când a declarat că a promulgat legea de majorare a salariilor cu
50% pentru că nu dorea să creeze un deficit de imagine PDL-ului. Şi
chiar în această lună, când i-a explicat unei profesoare că
salariile din învăţământ nu sunt mici dacă "te uiţi cât e venitul
pe ora de lucru".
În total contrast cu şeful statului, Ecaterina Adronescu este
profesor universitar, rector şi preşedintele a mai toate comisiile
din învăţământul superior. A iniţiat legea mai sus amintită, pentru
ca două luni mai târziu, după ce a fost înscăunată ministru, să
spună că nu o poate aplica. Îţi aminteşte, ori de câte ori are
ocazia că nu ţine la funcţie, deşi nu ia nici un moment în calcul
posibilitatea să demisioneze. Dacă o întrebi cum de a reuşit s-o
dea încă o data în bară, îţi răspunde că munceşte de dimineaţa până
noaptea târziu. A ajuns acum într-un alt punct critic al mandatului
său: să le asigure profesorilor că-şi vor primi salariile întregi,
în condiţiile în care bugetul e la nivel de avarie.
Cât despre elevi....Sunt rezultatul ce decurge firesc din tot
ceea ce fac personajele mai sus amintite. Se bucură că vor avea
zile libere când profesorii sunt în grevă şi îşi vor da seama prea
târziu cât de mult îi va costa relaxarea gratuită de acum. Anume,
când vor fi încheiat demult conturile cu şcoala şi vor realiza că
nu ştiu când "fi" se scrie cu un singur "i" sau cu doi "i". Când
vor trebui să aplice regula de trei simplă şi vor realiza că nu au
habar cum să facă. Sau când, pasageri ai unui avion fiind, vor
trece pe deasupra Alpilor şi se vor întreba ce-i cu munţii pe care
îi zăresc printre nori. Iar rezultatul şcolirii lor îl vom simţi cu
toţii pe propria noastră piele: atunci când vom apela la cei ce vor
deveni avocaţi, medici sau mecanici auto.
Aşa că, indiferent cum o vor scoate la capăt profesorii,
sindicatele şi miniştrii, în privinţa acordării sporurilor din
învăţământ, datele problemei rămân, în esenţă, aceleaşi. Sau îşi
închipuie cineva că anunţata grevă poate să tragă şi mai mult în
jos un sistem aflat deja la pământ?
|
)))_)
EDITORIAL 
Postat de Madalin Ionescu la 25.09.2009 22:02
raul, numai prostii scrii. de ce trebuie sa fie bugetarii solidari cu cei din privat? Voi ati fost cu cei din mediul bugetar cind erati platiti regeste? Scrii la un ziar falimentar. te astept pe lista disponibilizatilor!