Din ciclul „Sunt român, n-am butelie“

Faust fast forward

Faust-ul monstruos al lui Purcărete în hala de fabrică dezafectată din Sibiu. Mefistofelul Ofeliei Popii, născut din încrucişarea unei salamandre cu un maimuţ, îţi electrocutează uneori şira spinării. Pe scenă, bănci vechi de şcoală primară, un schelet didactic, retorte şi mojare, rafturi cu tomuri şi bucoavne, un craniu, peste tot un covor de ziare mototolite. Acesta este spaţiul faustic creat de Purcărete, o „zonă“ fantastică pe care o poţi privi fascinat, dar, dacă eşti cât de cât desprins din pitecantrop, e de neimaginat că ai putea s-o încalci, să-ţi bagi picioarele în ea ca spectator. Deşi nici un gard de sârmă ghimpată nu te împiedică s-o faci.

La sfârşitul părţii întâi, spectatorii sunt invitaţi în Infern. Urmăm o potecă marcată cu grijă, suntem îndrumaţi de oameni cu cap de porc să nu intrăm în „zonă“. Partea a doua, Infernul, nu se dezlănţuie, evident, decât după ce şi ultimul spectator ridicat de pe scaun a ajuns în mijlocul zisului Infern.

Şi totuşi: după o vagă ezitare şi un Hai!, o pereche, un el şi o ea, sinteză de Iri şi Moni în mizerie, de Tanţa şi Costel corciţi cu Efimiţa şi Conu Leonida, el în Armani cu burtă, ea în tafta cu buci, o taie scurt şi repejor prin spaţiul scenic, ne depăşesc prin dreapta ca un gip nervos, făcând pârtie prin ziarele mototolite ale zonei interzise. Năzuiesc să apuce mai în faţă, să s-ajungă şi pentru ei, să nu să termine Iadul taman când să le vină şi lor rândul. Prinzând de veste, încă vreo 7-8 cetăţeni se năpustesc pe noul drum deschis de perechea temerară.

Puţin după ce ajung şi eu, flăcările, monştrii, diavolii şi păcătoşii încep să geamă demenţial în ritmul muzicii lui Vasile Şirli. Aerul ţiuie, încărcat de demoni.

De undeva, din fostul templu al industriei grele, cu pivotul ei, industria constructoare de maşini, îmi cade în cap un gând: dar dacă Moni şi Conu Leonida şi toţi cavalerii Scurtăturii nu sunt spectatori, ci personaje ale lui Purcărete, contribuţie oltenească originală la infernul germanic al lui Goethe? Dracul românesc, Sfântîniţă, îmi susură în ureche: şefu, iadul lor e pavat cu bune intenţii, iadul nostru e asfaltat cu scurtături.