Inflaţia invizibilă

Există în rândul guvernanţilor noştri sentimentul că lucrurile merg atât de bine în economie încât o decizie eronată nu poate inversa actualele tendinţe favorabile. Ministrul Economiei şi Finanţelor, Varujan Vosganian, a venit chiar cu un exemplu care să justifice un asemenea sentiment. Dublarea salariilor în ultimii doi ani, spunea domnia sa, nu a generat inflaţie, ci dificultăţi în gestionarea consumului şi un deficit comercial. Intenţia ministrului liberal era să împuşte doi iepuri deodată.

România a traversat după 1989 două perioade diferite. Prima s-a caracterizat prin aceea că dezechilibrele din economie se duceau în inflaţie. Când, din motive bine cunoscute, pe piaţă apăreau mai mulţi bani decât bunuri şi servicii, reechilibrarea cererii interne cu oferta producţiei naţionale se făcea prin creşterea preţurilor. A fost perioada cea mai îndelungată, deoarece, multă vreme, România nu a avut acces la finanţarea externă. Între timp, economia s-a mai maturizat, piaţa de capital a fost liberalizată, iar credibilitatea companiilor participante la schimburile comerciale internaţionale a crescut.

Toate acestea au facilitat accesul României la finanţarea externă. Iar, în noile condiţii, dezechilibrele care mai persistă în economie nu se mai duc în inflaţie, ci în importuri. Chiar dacă salariile sau alte venituri cresc nejustificat, preţurile nu o iau razna, deoarece echilibrul este restabilit de produsele şi serviciile importate, care suplinesc ceea ce nu poate oferi producţia internă.

Altfel spus, veniturile cresc, românii consumă mai mult, dar nu atât din ceea ce produc ei, cât din munca altora. Preţul unui asemenea mod de viaţă este îndatorarea externă, care a crescut îngrijorător de mult în ultimii ani.

Importurile ne-au ajutat nu numai să stopăm galopul preţurilor, ci să şi încetinim mersul lor. Creşterea deficitului extern cu un procent din PIB a redus inflaţia, după unele calcule, cu 0,3 – 0,4 procente. Nu te poţi însă baza numai pe importuri, pentru că nimeni nu te finanţează la nesfârşit. Va veni vremea, aşa cum arată şi experienţa nefericită a unor ţări din jurul nostru, când vom fi constrânşi de finanţatorii externi să aducem deficitul de cont curent la un nivel care să nu creeze distorsiuni şi să asigure o expansiune economică durabilă. Atunci – în absenţa unei industrii competitive, care să aducă exporturile cât mai aproape de importuri – reducerea deficitului extern cu un procent din PIB va determina nu scăderea, ci creşterea inflaţiei cu 0,3 – 0,4 procente.

Pentru că, fără supapa importurilor, inflaţia va sălta capul, iar românii vor fi nevoiţi să strângă din nou cureaua. Şi o vor strânge până le va ieşi limba de-un cot, dacă avem în vedere că va trebui să tăiem din deficitul extern echivalentul multor procente din PIB. În actualele condiţii din economia românească, creşterea veniturilor fără un temei economic nu generează inflaţie decât în mintea unor guvernanţi preocupaţi doar să câştige cât mai mult capital electoral. În realitate însă, o astfel de politică produce inflaţie, chiar dacă aceasta stă, un timp, ascunsă în importuri.