|
Întâlnire de gradul trei
de Melania MANDAS VERGU | 19 MAI 2009
A doua oară în viaţă nu mi se va mai întâmpla, dar e minunat că s-a întâmplat o dată. Ce-i drept, bucuria minţii şi a inimii, irepetabilă, n-am trăit-o în România, ci în îndepărtata, şi la propriu, dar şi la figurat, Americă. Am avut privilegiul să ascult, timp de două ceasuri, opt laureaţi Nobel. Opt Nobelişti şi o femeie, singura femeie care ocupă astăzi scaunul lui Isaac Newton, la Royal Astronomical Society, London, n-au considerat sub demnitatea lor să răspundă întrebărilor puştanilor de 14, 15, 18 ani, fie ele căutate, fie ele puerile.
N-am iubit în mod special, pe vremea când purtam codiţe, nici fizica, nici chimia (oricum, m-am descurcat), dar acum, la mijlocul lui mai, i-am ascultat cu gura căscată pe Peter Agre (Premiul Nobel Chimie – 2003), Martin Chalfie (P. N. Chimie 2008), Robert F. Curl (P. N. Chimie 1996), David Gross (P. N. – Fizică 2004), Dudley Herschbach (P. N. – Chimie 1986), Leon M. Lederman (P. N. – Fizică 1988), Douglas Osheroff (P. N. – Fizică 1996), Kurt Wüthrich (P. N. – Chimie 2002).
Pe placul inimii mele, ca şi al tuturor fetelor din imensa sală de conferinţe a Reno Sparks Convention Center a fost Jocelyn Bell Burnell – laureată a Societăţii Regale de Astronomie, Londra, feministă până-n măduva oaselor, femeia care dacă ar fi să o ia de la capăt ar face şi geologie alături de astronomie, care crede că „o nouă forţă intervine în «tribul»cercetătorilor: femeile”. Sigur, să te entuziasmezi în halul acesta ascultând nişte deştepţi nu e de bon-ton în România mea dragă, sfâşiată de prost gust, mediocritate şi dispreţ faţă de valoare. Ei bine, m-am întors mult mai optimistă din America şi pentru că am înţeles încă o dată că oamenii deştepţi, creierele adevărate ştiu să fie şi oameni normali, aproape nefiresc de fireşti, lipsiţi de morgă şi fiţe. În dialogul lor cu micuţii aspiranţi la genialitate nu s-a strecurat nici o secundă desconsiderarea sau distanţa infatuării. Optimismul meu îşi are seva în certitudinea pe care o am că atingerea replicilor şi a ideilor dintre Nobelişti şi copiii din întreaga lume a născut modele. Modele pe care şi cei trei elevi români, pe care i-am însoţit la Intel ISEF 2009, le vor avea în viitor.
Cum vede un Nobelist criza actuală? „Ca pe un timp prielnic pentru a investi în infrastructura ştiinţei”, „prin proiectele pe termen lung”. Asta pentru că „această lume are un minunat concept despre viaţă: nu ştim ce să facem şi cum să muncim împreună. Nu încălzirea globală este marea problemă, ci schimbarea stilului nostru de viaţă”.
Ce sunt ei, oamenii de ştiinţă? „Nişte căutători”, „o forţă socială”, „oameni capabili să meargă ani de zile pe un drum şi să nu-şi piardă entuziasmul”, oamenii ce trăiesc satisfacţia de a vedea cum ceea ce au descoperit ei este folosit de ceilalţi, fără a-i interesa cum s-a obţinut respectivul bun. Ştiinţa nu-i nimic altceva decât „creativitate” şi „pionierat”, „curiozitate şi permanentă capacitate de a-ţi pune întrebări”, „doar o invenţie a speciei noastre”. Importantă nu este ea, ştiinţa – spun oamenii ei – ci „aplicaţiile ei, care-l fac pe omul simplu să ajungă la înţelegerea Lumii”.
Pentru ei, specia aceasta deosebită „nu există doar alb şi negru în ceea ce caută”, iar gândul că „noi îi continuăm pe Galileo Galilei şi pe toţi ceilalţi mari oameni de ştiinţă reprezintă o obligaţie socială enormă. Omul de ştiinţă este acela „care greşeşte mereu şi din greşeli află adevărul”.
Deşi Nobeliştii spun că „nu ştiu încă dacă ne vom întâlni curând cu civilizaţiile extraterestre”, „cu câmpul lui magnetic şi Luna favorizând viaţa, Pământul pare atât de unic şi ar trebui să-l păstrăm unic”, chiar dacă „încă nu ştim să-l căutăm pe Eti, dar sunt semne că îl vom găsi, dacă ne gândim la cele 340 de exoplanete descoperite până acum”.
Sfatul lor: „educaţia este esenţială pentru dezvoltare, ştiinţele fundamentale transmise şi prin instrucţie şi prin educaţie”. După cele două ore de regal uman, ochii lui Vlad, Andrei şi Cosmin străluceau şăgalnic. Mi-au pus o întrebare, la care, atunci, nu am avut răspuns: „La noi, acasă, credeţi că va fi vreodată posibil aşa ceva?”
Le răspund acum: depinde de voi.
|
"Totul
trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia
pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii".
Rafa a murit. Nu pot să exprim altfel sentimentul de după finala
Shanghai Masters. Acel băiat nebun care întindea cu 3-4 metri
suprafaţa activă de joc a unui teren de tenis, care se mişca
stânga-dreapta ca o săgeţică de mouse pe ecranul de computer, care
pleca la stopuri ca un ghepard cu burta la pământ, lovind decisiv
din poziţii imposibile din punct de vedere biomecanic, nu mai
există.. 
Postat de gandul.info la 18.05.2009 21:48
A doua oară în viaţă nu mi se va mai întâmpla, dar e minunat că s-a întâmplat o dată. Ce-i drept, bucuria minţii şi a inimii, irepetabilă, n-am trăit-o în România, ci în îndepărtata, şi la propriu, dar şi la figurat, Americă. Am avut privilegiul să ascult, timp de două ceasuri, opt laureaţi Nobel.