|
Monstrul obosit
de Cristian Tudor POPESCU | 10 NOIEMBRIE 2008
Am bătut o jumătate de ţară, dus-întors, în 12 ore, ca să văd Lulu în regia lui Silviu Purcărete. Ba mi-am luat şi băieţii cu mine, împins de regretul că văzusem fără ei anul trecut extraordinarul Faust făcut de Purcărete tot într-o hală din Sibiu. Tragedia scrisă de Wedekind e definită drept monstruoasă – cuvântul-cheie, cred, pentru orice punere a ei în scenă. Sexualitatea feminină este aidoma corzii unice pe care Paganini reuşea să cânte piese întregi – din atingerea sexului feminin monstru, apropiat de sacru atât fizic, cât şi meta, ar trebui să rezulte, prin textul lui Wedekind, toate vibraţiile simfoniei vieţii. Rezultatul montării lui – mi-e greu s-o spun – Silviu Purcărete nu este tocmai o simfonie, ci miorlăiala unui taraf de cotoi buimaci, având ca solistă o pisică de Angora tunsă la piele. Căci aşa am văzut-o pe Ofelia Popii goală, deoarece n-am reuşit o clipă să cuplez la demonstrativismul disperat al jocului ei de curvă fatală. În teatru e ca în amor – de la sublim la ridicol e mai puţin decât un pas. Dacă nu eşti prins mental, actul sexual e un spectacol penibil până la grotesc. Foarte talentata actriţă a teatrului din Sibiu, creatoarea unui memorabil Mefisto maimuţ corcit cu salamandră în Faustul de care aminteam şi a unei Ofelii care salvează postmoderneala prăfuită a Hamletului lui Radu Alexandru Nica, bâjbâie după Lulu fără s-o poată atinge. Şi atunci forţează în toate direcţiile, sub bagheta moale a d-lui Purcărete, ca pisica drogată cu suc de fructe dintr-o reclamă TV – muşcă cu simţ de răspundere din halca de carne crudă, execută o felaţie unui sparanghel supradimensionat şi ne arată, zvârcolindu-se, dacă aveam îndoieli în acest sens, că e rasă jos şi are o cicatrice pe fund: kitsch curat ca argintul strecurat. (Îmi îngădui să-i recomand Ofeliei Popii filmul lui G.W. Pabst din 1928, cu Louise Brooks în Lulu – poate că îi va stârni o reacţie limpezitoare).
Vraja s-a rupt – artificialul baroc, de atâtea ori fascinant la Purcărete, cade acum în oboseală, stridenţă şi confuzie. Cât despre ceilalţi actori, în ciuda răcnetelor amestecate cu mozol pe care le practică mai tot timpul, produc tot atâta tensiune pe scenă cât la o repetiţie în haine de stradă, cu textul în faţă.
Am plecat în pauză de la Lulu, ceea ce nu-mi amintesc să mai fi făcut în ultimii 20 de ani. Am plecat ca să nu mai văd, pentru că îl admir prea mult pe monstrul sacru Purcărete. Nu-mi mai rămâne decât să-l rog, cu toată dragostea, pe domnul Silviu Purcărete să oprească pur şi simplu reprezentaţiile cu această lulăială monstruoasă.
|
EDITORIAL 
"Totul
trebuie regândit în jocul lui Nadal. Loviturile, tactica, strategia
pe termen lung. Atitudinea mentală reclamă schimbări din temelii".
Rafa a murit. Nu pot să exprim altfel sentimentul de după finala
Shanghai Masters. Acel băiat nebun care întindea cu 3-4 metri
suprafaţa activă de joc a unui teren de tenis, care se mişca
stânga-dreapta ca o săgeţică de mouse pe ecranul de computer, care
pleca la stopuri ca un ghepard cu burta la pământ, lovind decisiv
din poziţii imposibile din punct de vedere biomecanic, nu mai
există.. 
Postat de gandul.info la 9.11.2008 21:35
Am bătut o jumătate de ţară, dus-întors, în 12 ore, ca să văd Lulu în regia lui Silviu Purcărete. Ba mi-am luat şi băieţii cu mine, împins de regretul că văzusem fără ei anul trecut extraordinarul Faust făcut de Purcărete tot într-o hală din Sibiu.