Patefonul lui Stahanov

Cu câteva zile înainte de 1 Mai muncitoresc, românca Raluca Stroescu a fost găsită moartă, cu capul căzut pe dosarele multinaţionalei la care lucra. 1 Mai muncitoresc, sărbătorit de majoritatea românilor cu mici şi bere, îşi are originea în Statele Unite. Acolo, în 1791, dulgherii din Philadelphia făceau grevă cerând ziua de lucru de zece ore. În 1886, 35.000 de muncitori din Chicago au obţinut, după greve şi marşuri soldate cu morţi şi răniţi, ziua de lucru de opt ore. În 2007, în Bucureşti, România, Raluca Stroescu, manager de audit într-o companie renumită, ajunsese să lucreze 16-18 ore pe zi. Alte câteva mii de români au un program asemănător cu tânăra care, foarte probabil, a murit de epuizare, aidoma unui cal de dârvală care trage căruţa până la ultima suflare.

Fenomenul, căci workaholicii sunt un fenomen, nu e unul nou, fiind cunoscut din Japonia până în SUA. La noi virusul e mai periculos, fiind o combinaţie între competiţia acerbă dintr-o corporaţie, vechi reflexe stahanoviste şi fiţe dâmboviţene. Practic, tineri între 25 şi 35 de ani luptă cu disperare să obţină o poziţie de vârf în firme de IT, audit, din sistemul bancar. Din păcate, adesea lupta se dă forţând cantitatea, nu calitatea muncii. Dacă „adversarul” stă două ore în plus la birou, rezolvă patru sarcini, workaholicul se simte obligat să stea trei ore. Apoi, ca în războiul rece dintre SUA şi URSS, inamicii intră într-o adevărată cursă a orelor suplimentare. Încet-încet, munca nu mai e o parte a vieţii persoanei respective, ci devine însăşi viaţa. Cartea de vizită cu numele prestigioasei firme la care persoana respectivă îşi dă sufletul, uneori la propriu, e prezentată prietenilor sau cunoscuţilor cu mândria cu care e etalată o haină de firmă. Din păcate, prietenii dispar unul câte unul pentru că nu mai e timp pentru ei. Apoi, apar probleme în familie cu care se ţine legătura mai mult prin telefon. În final, workaholicul ajunge un Robinson Crusoe trăind singur pe insula sa de dosare şi clachează.

Scenariul acesta e mult mai probabil în România decât în Occident, pentru că aici companiile n-au ajuns la concluzia că omul este cel mai preţios capital. Pur şi simplu în Vest s-a descoperit că e mult mai rentabil, din punct de vedere economic, să-ţi păstrezi funcţional cât mai mult timp angajatul de vârf. De aceea, în multe locuri, concediile se acordă chiar forţat, iar programul nu poate fi prelungit peste o anumită limită.

În România Estului Sălbatic mai sunt multe teritorii economice virgine, care trebuie cucerite în goana cailor, chiar dacă, în acest fel, angajaţii sunt împinşi la limită. În 1935, în Uniunea Sovietică minerul Alexei Stahanov, care şi-a depăşit de şapte ori norma de cărbune, a primit din partea autorităţilor un carnet de partid şi un patefon. Astăzi, spărgătorii de norme primesc maşini cu boxe stereo, bani mulţi şi o legitimaţie de serviciu. Dar, fără o viaţă proprie, toate aceste beneficii sunt la fel de folositoare „clonelor” Ralucăi Stroescu ca patefonul minerului Stahanov.