|
Pendulul lui Pandele
de Cristian Tudor POPESCU |
-Doamnelor şi domnilor, acesta e chiar pendulul lui Foucault! Al lui Foucault, nu al domnului Umberto Eco!
Nu e în plus ce zice domnul ghid. După ce-am citit, cu sudoarea frunţii, romanul lui Eco, nu puteam alunga impresia că pendulul lui Foucault e o invenţie literară, deşi în tinereţe mi-a trecut ceva fizică prin cap. Sala rondă a marelui pendul care-şi deplasează urma pe nisip odată cu rotaţia Terrei e un spaţiu-timp ameţitor, la limita realului, un uriaş hipnotizator parcă stă în cupolă – asta pentru cei care pot fi hipnotizaţi.
- Domnu Popescu, ce zice domne?
Pierdut în balansul funiei cu ghiulea ascuţită la capăt, aşteptând hârşâitul regulat al vârfului pe nisipul alb, uitasem că şi eu eram ghid. Domnul Pandele se recomandase încă de la intrarea în Panthéon, mă felicitase pentru emisiunile care le faceţi şi mi-o prezentase pe doamna Pandele. Acum îi traduceam domnului Pandele ce zice domne franţuzu ăsta şi domnul Pandele îi spunea doamnei.
- Domnu Popescu, doamna Pandele zice că pendula asta se mişcă aşa mereu, de una singură? Eu nu cred, tre să fie un motoraş, o alimentare pe undeva… Este?
Lavoisier o fi înmormântat în Panthéon? Lomonosov cu siguranţă nu e, ca să-i bântuie spiritele lor pe doamna şi domnul Pandele. Trecem într-o sală cu picturi monumentale înfăţişând lupte, intrări triumfale, încoronări. Ghidul nostru – je m’appelle Jacques – e grăsuţ, minion, asudat, poartă ochelari de vedere fumurii şi e aproape la fel de chel ca mine.
- Ludovic al IX-lea a murit în 1270, la Tunis, de ciumă sau dizenterie, şi rămăşiţele lui trebuia duse în Franţa. Dar era interzis să transporţi pe mare cadavre de ciumaţi, fie şi regi. Cum au procedat autorităţile franceze?
Îşi dau toţi cu presupusul, nemţi, japonezi, italieni, ruşi. Jacques fatalistul îşi plimbă blazat privirea mioapă peste grup.
- Putea să-l bage în ţuică, într-un butoi, domnu Popescu, este?
Vreau să-i spun ghidului Jacques răspunsul domnului Pandele, dar nu-mi vine în cap cum să traduc ţuică. Între timp, Fatalistul prinde din zbor sau se face că prinde du vin, qui a dit du vin, da, a fost băgat în vin.
- Înseamnă că pe vremea aia franţujii n-aveau ţuică. Ai văzut, doamna Pandele? Este, domnu Popescu?
Jacques se şterge mereu cu batista pe faţă şi îşi face vânt cu ea. Îţi face milă. Ne povesteşte despre contele Mirabeau, care a fost depus în Panthéon ca erou al Revoluţiei Franceze, de fapt Panthéonul a fost transformat în loc al mormintelor ilustre pentru Honoré de Mirabeau. Când s-a aflat însă de corespondenţa secretă cu regele, rămăşiţele lui au fost scoase fără multă vorbă din Panthéon şi aruncate nu se ştie unde. Jacques face o pauză, îşi scoate ochelarii şi ne priveşte cu ochii lui albaştri spălăciţi. Vreme de vreo 10 secunde nu scoate nimeni un cuvânt. Privirea francezului grăsuţ, greu suportabilă, te izbeşte ca un cap de piton. Se uită la noi cu o răceală curioasă, de autopsier. Mă trec fiorii. Am mai simţit aşa ceva doar atunci când m-am aflat în aceeaşi încăpere cu kaghebistul Evgheni Primakov.
- Parce que, mesdames et mesieurs, la Révolution Française c’est pas une plaisanterie...
Vocea e joasă şi crudă, mai crudă decât privirea. Nimeni nu încercase să spună că Revoluţia Franceză ar fi un banc. Jacques Bonhomme vorbea şi nu vorbea cu noi. Hârşâitul pendulului din sala alăturată semăna acum cu bufnetul sec al ghilotinei. Parcă vedeam capetele căzând în coş. Două japoneze s-au făcut palide şi scot câte un geamăt uşor.
- Ce-are ăsta, domnu Popescu, l-a luat capu dintr-o dată? Se uită să ne facă de spital, vorbeşte de parcă i-am tăiat noi din leafă. Dacă îl aveam şi pe Neluţu cu noi, să speria copilu şi cre că-l băgam pe ăsta în pizda mă-sii, pe româneşte, şi-nţelegea una-două. Este, domnu Popescu? Sonatu dracului.
Jacques fatalistul îşi pune ochelarii. Vocea i-a redevenit cenuşie şi flască. Face inventarul marilor decedaţi ca un funcţionar de morgă. Dantelăriile de metal, cu frunze şi flori negru-cenuşii, care ornează cavourile, chiar că îţi aduc gustul morţii în gură. Doar la Jean Jaurés, nişte gladiole roşii, proaspete, culcate pe marmură, arată ireal. Ne întoarcem spre ieşire. Trecem din nou prin sala pendulului.
- Domnu Popescu, domne, dacă ar aduce pendulul ăsta la Bucureşti, să mai mişcă el ca aici? Eu nu cred. La noi sunt forţe în pământ, domnule, să urcă maşinile la deal fără motor, să ridică apa în sus fără pompă. Nu suntem nici noi fitecine. Este, domnu Popescu?
Este, domnule Pandele, cum să nu fie.
|
Postat de gandul.info la 24.06.2007 22:15
-Doamnelor şi domnilor, acesta e chiar pendulul lui Foucault! Al lui Foucault, nu al domnului Umberto Eco! Nu e în plus ce zice domnul ghid. După ce-am citit, cu sudoarea frunţii, romanul lui Eco, nu puteam alunga impresia că pendulul lui Foucault e o invenţie literară, deşi în tinereţe mi-a trecut ceva fizică prin cap.