Preţul benzinei,o criză binevenită pentru români

Întrerupt de scurte opriri în care se schimbă caii, galopul preţului la petrol pare de nestăpânit. Se fac tot felul de pronosticuri. Unul mai fantezist decât altul. Nimeni însă nu le mai percepe ca pe nişte capricii ale unor analişti în căutare de senzaţional. Un baril de 200 de dolari la sfârşitul anului, cum se anticipează în America, nu ar fi considerat un preţ anormal nici în Europa, unde se apreciază că acesta ar fi răspunsul economic al unei resurse al cărei vârf de producţie a fost sau este pe cale să fie atins. Dacă Arabia Saudită, cea mai grea piesă a organizaţiei ţărilor exportatoare de petrol (OPEC), nu ar ţine secretă producţia de ţiţei, s-ar cunoaşte cu mai multă exactitate raportul dintre cererea şi oferta de petrol, cele două ingrediente principale ale „reţetei explozive“ care a dublat preţul barilului în 2007 şi se pregăteşte să facă aceeaşi ispravă şi în 2008.

Industrializarea în ritm rapid a ţărilor emergente, îndeosebi al dragonului chinezesc, antrenează o creştere puternică a cererii mondiale de hidrocarburi. Agenţia Internaţională a Energiei (AIE) arată, în ultimul său raport, că 45% din creşterea cererii de energie provine din China şi India, ale căror nevoi se vor dubla în următoarele trei decenii. Cantitatea de petrol importată de cele două ţări va creşte de patru ori până în 2030, când se va ridica la 19,1 milioane de barili pe zi. Oferta de petrol nu ţine însă pasul cu cererea de consum. OPEC, care dă 40% din producţia mondială de ţiţei, nu a făcut nimic pentru a reduce tensiunile din piaţă. Din toamna trecută, cartelul petrolului contemplă impasibil zborul preţului. Lipsa de acţiune se explică prin teama că preţul ar putea să o ia din nou în jos, dacă s-ar arunca mai mult petrol pe piaţă. Tabloul este şi mai puţin încurajator în cazul producătorilor din afara OPEC. Confruntaţi cu epuizarea zăcămintelor, mulţi producători nu mai pot să menţină ritmurile extracţiei la nivelurile de până acum. În acelaşi timp, operatorii remarcă cu îngrijorare dificultăţile companiilor petroliere internaţionale care au anunţat în primul trimestru producţii în stagnare, inclusiv din cauza sabotării instalaţiilor din Nigeria a grupului SHELL şi a sporirii tensiunilor geopolitice în regiunile petroliere. AIE apreciază că producţia noilor câmpuri petroliere va creşte în următorii cinci ani, dar nu va fi suficientă pentru a compensa declinul câmpurilor aflate în exploatare şi a acoperi creşterea anticipată a consumului. Astfel încât, echilibrul dintre cerere şi ofertă riscă, după AIE, să se rupă în 2015, ceea ce ar antrena o creştere abruptă a preţului petrolului. Experţii americani evocă chiar un baril de 400 de dolari peste şapte ani.

Oricât de paradoxal ar părea, actualele creşteri de preţuri la petrol sunt mai uşor de suportat de ţările energofage. Când consumi de 4-5 ori mai multă energie pe unitatea de PIB decât ţările dezvoltate, cum este cazul României, marja de manevre este foarte mare. Reducerea risipei de energie presupune, fireşte, închiderea întreprinderilor neperformante, dispariţia unor locuri de muncă şi creşterea şomajului. Dar în astfel de situaţii orice rău este spre bine. Energointensitatea din economie explică de ce românii plătesc atât de scump energia în raport cu veniturile lor. Când eficienţa energetică este redusă, veniturile sunt mici. În schimb, consumurile mari de energie cresc costul kilowattului sau al gigacaloriei. Cât timp ar mai trebui să suportăm această imensă risipă în care consumăm cinci unităţi de energie pentru a obţine o unitate de căldură la utilizatorul final? Românii sunt săraci pentru că ţin pe bani grei ineficienţa economică. Deşi pare neverosimil, actuala criză energetică poate aduce însă românilor, prin constrângerile ei, ceea ce n-au fost capabili guvernanţii lor să le asigure – un trai omenesc.