Din ciclul „Sunt român, n-am butelíé”

Romega şi Chiorondel

Semitolănit pe scaunul care-l cuprinde greu, Românul Mega se uită melancolic după chelnerul ce poartă ditamai farfuria sub o cupolă argintie cu graţia unui balerin clasic rus. De fiecare dată când hemisfera proteguitoare este îndepărtată, Romega soarbe din ochi boţul de materie organică incertă aşezat stingher în mijlocul imensei farfurii şi strâmbă din nas.

- Bă, Chiorondel, s-a prostit lumea prin cârciumile astea, cică de lux, cară ditamai capacu de zici că-i dedesubt cel puţin un somn întreg făcut saramură sau un curcan la cuptor şi, când colo, e câte-un răhăţiş cu ierburi în aspic.

Chiorondel simte nevoia să-l contrazică vag şi respectuos.

- Poate sunt mai sănătoase, mai naturale, maestre...

- Sunt pă dracu. N-ai de unde să dai friptane la toată lumea. Asta au înţeles-o şi comuniştii, şi capitaliştii. Comuniştii îţi băgau pe gât salamu cu soia, capitaliştii te conving că numai dacă mănânci soia sau alte chestii de-astea vegetale, naturiste, poţi să fii sănătos şi fericit. Ia zi, n-ai vrea acum un ciolan sănătos cu fasole?

Chiorondel schiţează o grimasă. Zice că suferă cu stomacul, cu fierea, cu maţele, că toate măruntaiele din el ţipă la gândul ciolanului cu fasole. Şi pe urmă e şi cald, teribil de cald.

- Maestre, nu pot... O să iau nişte legume la grătar...

Nu era adevărat, ar fi halit şi-un porc întreg. Deţinea însă o informaţie importantă cu privire la Românul Mega: dacă stă la masă cu un mâncău gras şi fericit se întristează, îi piere pofta, scormoneşte iritat prin farfurie. Dacă însă comeseanul e slăbănog, are ten de om bolnav şi abia ciuguleşte, maestrul emerit Romega îmboboceşte şi mănâncă cu o poftă inegalabilă. Chiorondel era slab.

- Bre, Peştiţă, ascultă ce-ţi spun, românul trebuie să mănânce româneşte.

Altfel, ne ducem dracului. Mănânci neşte mici zdraveni, un cotlet în sânge, o sarma, un bulz ciobănesc şi pe urmă faci românaşi sănătoşi. Cu mecuri, cu crecuri, cu snecuri, cu piţe de-astea faci neşte aşchilopaţi, şi mai mult fete. Domne, eu îmi iau un ciolan cu fasole.

Sfidând preţurile, deloc interesate de ce-i pe mese, două muşte dansează în dogfight deasupra cheliei lui Romega. Un grup compact care trece pe lângă masă, format dintr-un senator, un secretar de stat şi doi şmecheri independenţi, îl salută respectuos. Romega se umflă în guşă, i se luminează ochişorii, simte că trăieşte. Peştiţă Chiorondel decide rapid că ăsta e momentul.

- Maestre, poate nu mă uitaţi şi pe mine cu licenţa aia. Ajutaţi un om cinstit să nu fie mâncat de hoţii ăştia. Că nu mai ai loc de hoţi şi de şmecheri în ţara asta care vrea să le ia ei pă toate...

Romega dă din cap cu înţelegere. Gioni Popescu Band atacă un vals care bruiază mult prea puţin microfoanele plantate pe sub mese. E cald, s-o fi defectat aerul condiţionat. Vin legumele şi ciolanul cu fasole. Un ciolan superb, brun-roşcat, aburind prăbuşit în fasole. Lui Chiorondel îi plouă în gură, dar înfige furculiţa cu simţ de răspundere în zarzavaturile lui.

- Ia uite ce frumuseţe... Maestrul emerit Romega se uită pierdut la ciolan.

- Am văzut mai mult de jumate din lumea asta, Peştiţă, şi ascultă-mă ce-ţi spun, aşa ceva nu găseşti nicăieri. Nici la Hanoi, nici la Paris. De-aia vin ăştia peste noi, ca să ne ia porcu nostru adevărat şi să ne bage porci ca la ei, îndopaţi cu chimicale şi omorâţi cu injecţia.

Maestrul emerit vrea să-şi taie o bucăţică. Bodigardul cu coadă căruntă de la masa alăturată vine şi îi şopteşte ceva la ureche. Romega încremeneşte cu furculiţa şi cuţitul în aer. Le pune jos şi priveşte intens ciolanul, sorbindu-l cu nările. Năduşeşte din greu.

- Ce dracu e aşa cald, domne? Nu mai merge aeru?

Cu scuzele infinite ale şefului de sală, aerul condiţionat chiar s-a defectat. O să se repare într-un sfert de oră. Romega întoarce capul de la ciolan şi scoate un geamăt răguşit, ca o mamă care-şi smulge pruncul de la piept:

- Ia-l!...

Chelnerul, înarmat cu două furculiţe mari, ridică ciolanul şi-l transportă pe altă farfurie. Parcă arată şi mai bine de unul singur, fără fasole împrejur. Romega concediază chelnerul. Aproape că l-ar da dracului şi pe Chiorondel, care molfăie un dovlecel, încercând să nu privească ciolanul. Maestrul emerit fixează atent, parcă pune nada la caras, o bucăţică de pâine în furculiţă. Întinge cu delicateţe în fasole, de mai multe ori, încercând să absoarbă cât mai mult din neasemuita mireasmă lăsată în urmă de trupul ciolanului dus. Când o bagă în gură geme din nou, acum ca un cerb în rut. Ochii mai întâi îi închide, apoi îi deschide şi îi aţinteşte asupra ciolanului în timp ce mestecă. Încă un dumicat, încă un geamăt din casa sufletului. Chiorondel a renunţat să mai chinuie legumele, priveşte fără să sufle.

Când fasolea e pe sfârşite, bodigardul se apropie din nou şi îi întinde precaut celularul maestrului:

- E doamna...

Romega aruncă ciolanului o ultimă privire, satisfăcută şi vag scârbită, face semn chelnerului să debaraseze, înşfacă telefonul şi mârâie în joasă frecvenţă.

- Da... Da... Nu... Nu, femeie, n-am mâncat fir de carne, fi-mi-ar capu al dracului, dă-l în morţii mă-sii de colesterol, ştiu, domne, ştiu, las’ că să bate cu guta...

Închide, dă telefonul bodigardului, se tamponează cu şervetul pe frunte şi pe obraji şi zice gânditor, fără să-l privească pe Chiorondel:

- Gută, gută, gutu-i neamu mă-sii...

După încă douăzeci de minute, şeful de sală a făcut rost de un prelungitor şi le-a adus personal un ventilator la masă.