Un preşedinte pentru România

„Ce ar fi mai bine pentru România, Obama sau McCain?” este o întrebare conţinând una dintre cele mai stupide idei vehiculate în ultima vreme în presă. Ideea că un preşedinte american ar putea avea o febleţe pentru ţara numită România şi poporul ei. Ca să nu mai vorbim de partide: a spune, aşa cum am citit prin ziare, că administraţiile republicane au fost mai bune pentru România decât cele democrate e ca şi cum ai hotărî să te duci la Washington fără umbrelă pentru că de câte ori ai fost pe-acolo în ultimele decenii a fost soare. În NATO nu ne-au băgat Bush şi republicanii – fără catastrofa Turnurilor Gemene, nu mai apărea nici un curcubeu pe 23 nov. 2002 la Bucureşti, cred că nici nu mai ploua.

Administraţia Clinton nu s-a opus intrării României în NATO în ’97 deoarece lui Bill nu-i plac sarmalele sau îl enerva barbişonul lui Constantinescu, ci pentru că ăla era atunci interesul, sau, mai exact, dezinteresul strategic al SUA faţă de România. Cât priveşte relaţia „sentimentală” a Washingtonului republican sau democrat cu Bucureştiul, să aprindem o lumânare la mormântul lui Teo Peter.

Ceea ce nu înseamnă că nouă, românilor, trebuie să ne fie indiferent cine vine la Casa Albă, întrucât trăim pe această planetă şi asta ar trebui să ne ocupe măcar un minut din preţiosul nostru timp românesc. Am văzut ultimele filme electorale ale lui Obama şi McCain, cele cu care practic cei doi intră acum în urne, şi mi-e imposibil s-o fac pe „românul imparţial” – dă-i, bă, în mă-sa, parcă ce contează care iese, conduce tot cercurile de interese.

Mai întâi, dacă Barack Obama devine preşedinte, se încheie, abia acum, războiul de secesiune, Nord contra Sud, început în secolul XIX. Cu un preşedinte de culoare, fiu al unui negru musulman şi al unei albe, America repurtează o imensă victorie asupra ei însăşi, asupra trecutului rasial crud şi convulsiv. E un mesaj pentru întreaga lume, pe care John McCain, albul anglo-saxon mândru de ce este, nu îl poate oferi nimănui.
Apoi, Obama pe postul celui mai important politician din lume ar însemna şi o schimbare majoră în modul de a evalua şi a alege al maselor. Bush a fost ales ca animal politic primitiv, incult, ridicol chiar, dar părând hotărât şi iubitor de Dumnezeu – din popor şi din topor. Barack Obama arată ca un intelectual, vorbeşte ca un intelectual şi este un intelectual. În discursul său nu apar grosolănia complice, băşcălia, justiţiarismul de bodegă, limbajul este accesibil fără a fi trivial şi, în acelaşi timp, cultivat fără a fi arogant. Nu pot să bag mâna în foc pentru sinceritatea nici unui politician, dar acest om cred că înţelege şi îşi asumă ce spune, nu e o simplă portavoce talentată. Degajă seriozitate, responsabilitate, raţionalism – după propria-i declaraţie, nu e un om perfect şi nu va fi un preşedinte perfect, dar nu-l văd sub nici o formă „fumând” un trabuc cu o asistentă, nu pe masa din Salonul Oval, nicăieri. Şi nici bombardând Iranul pentru că sună ca Irakul sau Israelul pentru că îl ia drept Palestina.

De necrezut, dar în jumătatea de oră a filmului său de campanie, Obama nu spânzură, nu trage în ţeapă nici un corupt. „Nu mor de grija preşedinţilor-directori generali, a companiilor petroliere, de medicamente sau de asigurări – pot să se descurce şi singure. Ceea ce mă preocupă sunt problemele pensionarilor, ale familiilor care nu au bani să-şi ţină copiii la şcoală, ale mamelor singure fără asigurare de sănătate”. Vă imaginaţi ce-ar fi făcut candidatul român având la dispoziţie gigantica escrocherie petrecută în sistemul financiar american? Obama nu spune că va hăitui personal corupţii, nu consideră că asta e treaba lui, în schimb se angajează să reformeze sistemul din temelii, pentru ca asemenea crize să poată fi stopate la timp.

Cum vorbeşte intelectualul Obama de educaţie, că tot e subiectul la modă pe la noi? „Şcoala este importantă, cea mai importantă, ok, vom angaja o armată de profesori pe care îi vom plăti bine, cerându-le în schimb performanţă, dar nimeni, dragi concetăţeni, nimeni nu poate ţine locul părinţilor în educaţia copiilor. Nici un sistem de învăţământ, oricât de performant, nu poate să închidă televizorul, să îi oprească pe copii de la jocurile video pe calculator şi să citească în locul lor”.

Filmul lui Obama musteşte de poveşti cu nume, cu oameni şi locuri din America. El nu ezită să-şi aducă pe ecran povestea propriei familii, mama moartă de cancer, fiicele, fraţii şi surorile. Bietul McCain nu face decât să vorbească ţeapăn, ocupând ecranul minute în şir, despre cum a fost el rănit şi cum va face America să fie puternică, fără soluţii economice şi sociale precise, fără story, fără charismă. Până şi aici Obama îl bate, asigurându-şi conaţionalii că va duce la bun sfârşit lupta împotriva Al Qaida şi a talibanilor, că va încovoia Rusia agresivă, dar că „atunci când trimitem soldaţi la război să nu uităm nici o clipă că sunt copiii, fraţii şi taţii noştri”.

Fireşte că e şi mult Hollywood, punere în scenă, propagandă în ceea ce face Obama. Filmul despre care am vorbit a costat 5 milioane $. În spatele posibilului preşedinte se află mari sume de bani, care trebuie să producă şi mai mulţi bani. Fireşte că „cercurile de interese” există şi presează. Nu poţi să ştii cum va fi candidatul când va ajunge preşedinte. Acum, Obama înseamnă doar propagandă.

Dar ceea ce mie, un român de la capătul lumii, îmi dă o anume speranţă pentru ce va fi de mâine încolo în America şi în lume, e că propaganda lui Obama nu e pentru nebuni, nici pentru beţivi sau proşti.

Citeşte în ediţia de azi şi:

Ziua Preşedintelui

Cu cine ţin politicienii români

Barack Obama, un intelectual „socialist”

McCain, prototipul eroului american

Congresul american, o miză la fel de importantă ca preşedinţia

Cum votează americanii – o veşnică „ciudăţenie”

Presa din SUA s-a reinventat

Războiul internetului – câştigat de Obama

Gafe cu musulmani şi caricaturi cu terorişti

Un lanţ de greşeli în tabăra republicană

Obama a cerut voturile românilor din America

Ziarele americane şi-au ales preşedintele