Vot în alb, cec în alb

Am votat. La ora la care apare acest editorial pot să spun şi cum am votat: am introdus în urne buletinele albe, neştampilate.

Votul alb nu e degeaba: el contează ca vot valabil, ca abţinere, se numără şi contribuie la creşterea legitimităţii partidelor care vor depăşi pragul electoral parlamentar de 5%. Cu cât prezenţa la vot e mai mare, cu atât rezultatul alegerilor are mai multă greutate, care se transferă noului guvern. Care are mare nevoie de ea.

Votul meu în alb este un cec în alb: nu ţin să câştige un partid anume. Transfer concetăţenilor mei dreptul meu de a decide şi întăresc prin votul meu decizia lor, pe care o voi respecta şi mi-o voi asuma. De asemenea, prin acest vot, dau politicienilor dreptul şi obligaţia de a se înţelege în interesul acestei ţări. Pentru că mi-am exercitat votul, îi creditez, acum, când creditul e tot mai scump, să facă asta.

Am trăit 19 ani de libertate. În 1990 şi 1992 s-a votat pentru socialismul „cu faţă umană” din teama de capitalismul „sălbatic”. În 1996, poporului român i s-a făcut ruşine recunoscând faţă de sine că români fără vină au fost prigoniţi, hăituiţi, închişi, omorâţi de alţi români. În 2000, alegătorul român a adormit şi a visat monştri. În 2004, burjuiul capitalist şi nomenclaturistul comunist au fuzionat în mintea oamenilor într-o creatură demnă de strivit cu ştampila: coruptul. În 2008, întruchipările ideologice şi morale, făt-frumosul şi balaurul, au pierit în ceaţa lumii.

Mitul lui Mesică, al Salvatorului rezultat din corcirea lui Mesia cu Mitică, pe care l-am votat în toţi aceşti ani, trage să moară.

Ne-am consumat toate felurile de a fi dezamăgiţi. Comunism, capitalism, naţionalism, occidentalism ş.a.m.d. au rămas doar cuvinte. Am râs cu sughiţuri citind într-un comentariu Associated Press dedicat alegerilor despre „Liderul extremei stângi din România, Mircea Geoană” – adicătelea „Prostănacul” lui Iliescu şi Che Guevara, cum ar veni!

Doar intelighenţii lui Băsescu şi nostalgicii lui Iliescu mai judecă azi în termeni de genul „acum ori niciodată!”, „care pe care!”, „să nu-i lăsăm!”, „cine nu e cu noi e împotriva noastră!”. Alegătorul român obişnuit îşi dă votul acum unui partid, mai ales că o face pentru prima dată ştampilând o persoană fizică având nume şi prenume, nu atât pentru „victoria în alegeri”, cât ca acesta să găsească o formulă de a străbate hăţişurile anilor duri care urmează. Că votează PNL, că votează PD-L sau PSD, omul n-o mai face exclusivist, „ei şi ai noştri”, nu mai consideră colaborarea neapărat o trădare. În imaginarul public, negociatorul ia locul războinicului salvator Mesică.

Criza e atât de adâncă, încât nu un partid sau altul, ca până acum, dar întreaga clasă politică trebuie să treacă testul utilităţii ei pentru România. Este pus acum la încercare însuşi sistemul politic bazat pe alegeri libere. Absenteismul „apocaliptic” e un prim simptom grav. Nu pot să mă gândesc la ce ar mai urma după un eşec.

Şi dacă acest final vi se pare cam sumbru, vă propun încă unul. Vineri, un angajat al unui magazin Wal-Mart din New York a murit călcat în picioare în năvala de la 5 dimineaţa a celor aproximativ 2000 de clienţi care voiau să apuce mărfuri cu preţ redus.