Sindicatul, mon amour!

Sindicatul, mon amour!

De mulţi ani urmăresc ce se întâmplă în economia românească pentru că vrând, nevrând fac parte şi eu din ea. Plătesc taxe şi impozite şi aştept ca statul să mă ajute şi pe mine cu ceva că doar el împarte banii mei şi îi drămuieşte după bunul său plac. Tot statul îmi dă mie înapoi o parte din banii ăştia plătindu-mi serviciile medicale (atâtea câte sunt, că nu mă duc la privat şi sunt, mulţumesc lui Dumnezeu sănătos), şcoala copilului (că e la stat), asfaltează drumuri (sau se face doar), plăteşte poliţia, pompierii şi miniştrii (care după mine la cât şi ce fac ar trebui să aducă bani de acasă)… şi aşa mai departe. Mare parte din PIB este dat de taxele şi impozitele plătite de economia privată. Cei de la stat sunt cei care consumă mare parte din banii ăştia. Privaţii au luat în ultimul an şi jumătate cele mai drastice măsuri de restrângere a activităţii, au dat afară oameni, au tăiat în carne vie costurile, şi-au restrâns activitatea de bunăvoie, au negociat cu băncile reeşalonarea împrumuturilor, au făcut tot felul de rapoarte şi planuri de afacere despre cum să ţină în viaţa companiile în care au investit munca lor din ultimii 20 de ani. Şi repet, au plătit în toţi aceşti ani taxe şi impozite pe care statul le-a cheltuit cum a ştiut el mai bine (sau mai rău).

Aparatul de stat, bugetarii, abia acum au început să simtă că e groasă şi au început şi ei să strângă cureaua. În tot acest angrenaj dând din coate şi apăsând cât mai tare pe butonul claxonului şi-au făcut loc şi sindicatele care de când se ştiu ele independente au avut rolul de a striga sus şi tare că sunt nemulţumite. Ba de condiţiile de muncă, ba de salarizare, ba de al 13-lea salariu, ba de tichete de masă, de prime, de sporuri, de avantaje. Din când în când printr-o operaţie de cezariană şi utilizând cât se poate de tare forcepsul au trimis de la sindicate câte un lider şi în politică. Unul a ajuns chiar prim-ministru. Ba de la Metrou, ba de la camionagii, ba de pe unde s-a mai putut. Tari în clanţă şi cunoscându-şi drepturile date prin lege, liderii de sindicat flutură sus şi tare steagul revoltei şi convoacă greve şi mişcări de stradă una după alta.

Să luăm de exemplu Bucureştiul. Aici se pregăteşte o grevă la Metrou. Vor fi afectaţi 400.000 de oameni după nişte statistici, în general cei care se duc la muncă dimineaţa. Dar nu merg cu metroul numai bugetarii care consumă taxe şi impozite, ci şi cei din sectoarele unde se produc aceste taxe şi impozite. Şi ce dacă, o să zică ei? Ce mă interesează pe mine. Eu vreau sporuri, eu vreau salarii, eu vreau păstrarea locurilor de muncă. Iar ăilalţi tac şi înghit şi şi încearcă să se descurce înghesuindu-se în ce va rămâne din transportul în comun. Şi să înjure, că ce a mai rămas de făcut. Nu am auzit în ultimii 20 de ani din partea sindicatelor nimic despre implicarea lor în stabilirea criteriilor de performanţă în domeniile unde activează, n-au zis nimic despre justeţea licitaţiilor prin care se cumpără de exemplu, rame de metrou. Nu se spune nimic despre funcţionarul care în spatele ghişeului se joacă pe calculator (nu toţi se joacă, dar sunt unii…), să ia măsuri de eficientizare a lucrului în domeniu, să pună oamenii să muncească corect, nu să tragă chiulul pe unde sunt. Nu spun nimic despre programa şcolară şi faptul că în ultimii 20 de ani s-au schimbat atâtea şi atâtea în învăţământ de am ajuns să dăm societăţii numai rebuturi din punct de vedere al pregătirii tinerilor pentru realităţile pieţei. Nu spun nimic despre sistemul meditaţiilor. Sindicatele nu iau măsuri împotriva profesorilor care îşi bat joc de învăţământ şi de copii dar vor salarii mai mari.

NU vreau să fiu înţeles greşit. Nu toţi profesorii sunt la fel, nu toţi funcţionarii sunt la fel, nu toţi cei de la Metrou sunt la fel. Dar nu există pădure fără uscături şi aici aş dori să văd şi eu mâna sindicatelor. Să văd şi eu că iau atitudine pro muncă şi apoi să ceară. Că angajaţii din IMM-uri nu fac nici greve şi nici nu opresc munca atunci când vor ei. Dacă nu le convine patronul, pleacă. Funcţionarii de la bănci sunt daţi afară pe capete dar nu fac mitinguri de protest. Se închid afaceri de familie şi nu le rămâne oamenilor decât să-şi plângă în pumni şi să o ia de la capăt. Şi nu fac mitinguri de protest. Vin controale peste ei şi plătesc amenzi pentru te miri ce şi nu ies în stradă. Vin şi sâmbăta şi duminica la muncă de bunăvoie sau de nevoie şi sunt bucuroşi că-şi păstrează locul de muncă. Sunt înjuraţi mulţi dintre ei şi numai pentru că sunt patroni, titulatura fiind de ajuns ca să fie consideraţi un fel de nababi care trebuie spoliaţi.

Ştiu că o să mă deteste multă lume pentru poziţia asta a mea, dar mi-o asum şi sunt pregătit să fiu înjurat pentru că aşa se vede de la mine. Dar eu ştiu că am avut în ultimii 20 de ani doar câte zece zile lucrătoare pe an concediu şi asta numai în anii în care mi-am luat concediu deşi prin lege am dreptul la 21 de zile lucrătoare pe an (am carte de muncă din 1982 fără pauză) şi în toţi aceşti ani nu am făcut nici un miting de protest. Şi realmente nu simt în atitudinea sindicatelor nici o urmă de solidaritate cu restul societăţii. Dacă lor le merge bine pe ramură ceilalţi pot muri. Domnilor, e criză economică internaţională, fără culoare politică şi fără să fim noi vinovaţi. Suntem toţi nişte victime şi punându-ne, unii dintre noi, palma în fund ignorând realităţile vieţii în curând nu veţi mai avea cine să vă plătească taxele şi impozitele pe care să le cereţi în gura mare în piaţa publică. Şi atunci să vă văd!

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine