Uşurinţa de a înjura

Uşurinţa de a înjura

Am rămas uimit de disponibilitatea extrem de mare a tuturor de a înjura. Toată lumea în jurul meu înjură. Unii cu motiv alţii fără. Nu merge liftul, înjurăm, nu găsim moneda de 50 de bani să luăm căruţ la supermarket, înjurăm, îl vedem la televizor pe primul ministru, tot aşa, nu curge apa caldă, dar plătim întreţinerea, dă-i bătaie, te-a prins controlorul fără bilet, arde-l, poliţistul îţi ia carnetul că ai băut, zi-le.... şi uite cum în limbajul nostru şi-a făcut loc o constantă, un obicei... aproape o obligaţie. Exprimarea nu mai are substanţă, limbajul nonverbal nu mai capătă suport, culoare, diversitate. Acum însă nu despre astea doream să vorbesc. Ci despre mândria de a înjura româneşte. Asta da calitate. O facem uşor, repede, dezinvolt, fără poticnire, cu aplomb, cu apăsare, temeinic.

Avem şi o imaginaţie debordantă pentru că înjurăm zâmbind sau cu năduf, nervoşi sau calmi, subliniat sau superflu şi, în special, avem o multitudine se subiecte. Înjurăm de soare, de cele sfinte (Doamne iartă-mă, dar aste e realitatea şi Tu ştii cel mai bine), de morţi, de mame (aici mă simt discriminat că nu înjură nimeni de taţi, am şi eu un băieţel), de duminici, de legume (sau mai exact de legume, că nu o ştiu decât pe aia cu ceapa), de părţi anatomice cum ar fi gâtul, popoul (popular, cur), gură, de noroc, de stele în general şi de Steaua în particular (numai eu ştiu de câte ori mi-am luat-o că sunt stelist), de Dinamo (asta ca să fie în contrapartidă) şi de orice altă echipă de fotbal... şi vai de câte şi mai câte. Plus îndemnurile. "Du-te în ...", "Lua-te-ar...", "Făcea-te-ai", "Mânca-mi-ai...", numai îndemnuri cinetice, de mişcare, care presupun efort.... Dar cu ce potenţial. Dacă oricare subiect de care se suduie în ţara asta ar primi câte un ban despăgubire, atunci mamele noastre ar fi extrem de bogate, apoi Dumnezeu, dar El n-are nevoie de bani şi poate i-ar dona pentru Catedrala Mântuirii Neamului şi apoi tot restul... Şi uite aşa creşte în mine mândria de a fi român. Păi în Finlanda cea mai tare înjurătură e "Du-te în pădure"... ha, ha, ha… săracii! Asta-i viaţă? Numai dacă încerc să-mi imaginez viaţa fără asta îmi vine să mă duc în sihăstrie...

Şi mai cred că suntem cei mai tari de pe planetă la asta. Ia să ne gândim că facem combinări de câteva mii luate câte două şi avem o cifră aşa de mare că mă umplu de mândrie naţională... Nu mai e nimeni ca noi să activeze în domeniul ăsta pe un teritoriu atât de vast. Eu aş sugera Ministerului Turismului să renunţe la turismul ecumenic sau balneoclimateric şi să treacă la organizarea unor tabere de instruire şi perfecţionare pentru străini în care să se predea "Arta înjuratului Temeinic" sau "Ce ţie nu-ţi place altuia fă-i de zece ori mai tare" sau " Colorează-ţi viaţa cu vorbe meşteşugite". Am avea cu siguranţă numai doctori docenţi şi profesori universitari să predea cursurile astea, iar absolvenţii cu siguranţă ar lua "Magna cum Laude", că lucrurile urâte se învaţă repede. Plus intrări masive de capital, liste de aşteptare, şpăgi de milioane pentru un loc mai bun la cursuri. Iar dacă şi în Monitorul Oficial s-ar folosi expresiile astea consacrate am intra în istoria omenirii ca cel mai inovator popor. Cum ar suna astfel, de exemplu, textele referitoare la pensii? Sau discursurile primului ministru? Sau informaţiile despre măsurile luate de guvern pentru ajutorarea IMM-urilor? Sau schimbarea şefilor deconcentratelor? Sau vorbele despre alocaţia copiilor?...Păi cam aşa..."V-am făcut mânca-v-aş..." sau "Ce mai vreţi şi voi, bă, fraierilor?"

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine