Anca SIMINA
Anca SIMINA
50067 vizualizări 15 iul 2013

“Nu mai era timp de aşteptat”. Aşa justifică Gabriel Dumitraşcu, şeful Oficiului Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, la INTERVIURILE GÂNDUL, rapiditatea cu care statul a căzut la înţelegere cu kazahii, deţinătorii grupului Rompetrol, pentru ca Guvernul să nu mai pretindă datoriile istorice de 517 milioane de euro ale rafinăriei Petromidia, primind în schimb 44,6% din acţiuni, o ofertă de 200 de milioane de doari pentru 26,6% dintre acestea şi garanţia că restul de 18% nu vor fi diluate în următorii ani.

De ce “nu mai era timp”? Negociatorului-şef, cel care a şi semnat înţelegerea din 15 februarie, întoarsă acum de preşedintele Băsescu în Parlament pentru reexaminare, invocă temerea că cei de la KazMunaiGaz ar fi declanşat insolvenţa rafinăriei şi s-ar fi reorientat spre Franţa, strategie din care “statul nu ar mai fi recuperat nimic”.

Fără să-l numească explicit, Gabriel Dumitraşcu admite compromisul politic. Ce speră statul să obţină la schimb? “Avem nevoie de gaz ieftin. Vom folosi infrastructura existentă, controlată prin concernele ruseşti. În maxim 12 luni, sper să avem deja un acord şi un montaj clar”, primele discuţii concretizându-se în recenta vizită a premierului Victor Ponta în Kazahstan, spune şeful OPSPI.

Instalat în decembrie 2012 la OPSPI, cu sprijinul PNL, Gabriel Dumitraşcu vorbeşte, în interviul acordat gândul, despre momentul în care Guvernul Ponta II a început negocierile cu compania de stat kazahă, despre cine a avut iniţiativa, despre preţul obţinut raportat la cel de piaţă, fără a implica un evaluator independent deocamdată, despre cât ar fi de realist un fond de investiţii kazaho-român, dar şi despre una din marile anomalii a acestei afaceri parafate în 2003 de cabinetul Năstase: “în vremea Guvernului Boc negocierile au fost purtate direct de DGIPI”.

Cu ce s-a ales statul din “afacerea Rompetrol”

Reporter: Au trecut zece ani de când Guvernul Năstase a creditat Rompetrol pentru rafinăria Petromidia, la vremea aceea cu 700 de milioane de dolari. Consideraţi că statul a câştigat sau mai degrabă a pierdut de pe urma acestei afaceri în tot acest timp?

Gabriel Dumitraşcu:  Statul român a câştigat pe termen scurt, dar va câştiga mult mai mult pe termen mediu şi lung. Până acum, statul român avea libertatea de a acţiona captiv, cu 44,69% într-o societate care, din varii motive, era în pragul unui blocaj financiar, o societate care putea intra, în conjunctura data, în insolvenţă.

R: Aveţi informaţii concrete că cei de la KazMunaiGaz intenţionau să declanşeze procedura de insolvenţă?

G. D.:  Nu. Nu am primit niciodată un mesaj clar. Dar există lege care spune că dacă datoriile societăţii depăşesc jumătate din capitalul social atunci administratorii sunt obligaţi să notifice acţionarii, fie să întregească capitalul social, fie să declare insolvenţa. Societatea se afla exact în această stare.

R: Ce datorii avea?

G. D:  Numai datoriile către partea kazahă depăşeau 1,2 miliarde de dolari. Luaţi capitalizarea bursieră a societăţii în februarie (când s-a semnat memorandumul de înţelegere între stat şi The Rompetrol Group N.V., n.red), de aproximativ 600-650 de milioane de dolari şi trageţi concluzia. Datoriile către partea kazahă sunt de două ori mai mari.

R: Cum s-a ajuns aici?

G.D:  Kazahii, de la preluarea pachetului majoritar, au creditat societatea pentru punerea în aplicare a unor strategii de dezvoltare, în speranţa că OUG 118/2003, care a reglementat datoriile Rompetrol către statul român, va fi citită în mod limpede, clar, aşa cum este pusă ea în pagină, nu va fi interpretată în mod abuziv. Au împrumutat societatea Rompetrol Rafinare pentru ridicarea capacităţii de rafinare până la 5 miliarde de tone pe an şi, de asemenea, au creditat cu materia primă. Per total, peste 1,2 miliarde de dolari.

R: Fie şi în insolvenţă, statul nu mai putea recupera nimic?

G.D: Conform estimărilor specialiştilor, gradul de recuperare în insolvenţă ar fi fost undeva la 29% din totalul acelei sume cu care presupunem că statul a creditat Rompetrol. În fapt, n-am fi recuperat nimic, pentru că acţionarii sunt ultimii care au atribuiri de sume la masa credală. Înainte ar fi fost datoriile bugetare (din fericire nu există), salariale (ar fi fost ceva plăţi compensatorii), creditori chirografari şi aşa mai departe. Statul român nu ar fi avut ce primi.

Statul vinde 26% pentru 200 de milioane de dolari. Care este preţul corect

R: Din calculele noastre, pe 15 februarie, la cotaţia de bursa, statul ar fi putut obţine, pentru acest pachet de 26,69%, 210 milioane de dolari. A obţinut doar 200 de milioane.

G. D:  E posibil să fi fost un salt pe bursă imediat ce s-a comunicat rezultatul. Dar când am încheiat discuţiile, eram cu cel puţin 25 de milioane de dolari peste valoarea de piaţă.

R: Nu se putea obţine mai mult?

G. D: E dificil de spus. Întotdeauna este loc de mai bine.

Negociatorii României: oamenii DGIPI, ANAF şi Justiţia

R: Se putea atunci aştepta un moment mai bun pentru a vinde?

G. D:  Nu cred că mai era timp de aşteptat. Pentru că negocierile începuseră de pe vremea Guvernului Boc. Numai că în vremea Guvernului Boc pentru purtarea negocierilor a fost mandatat Ministerul de Interne. Nu mă întrebaţi de ce şi care-i logica. Aşa a fost aprobat un memorandum în Guvern, iar negocierile au fost purtate direct de DGIPI din cadrul Ministerului de Interne.

R: Aveţi o dovadă în sensul acesta?

G. D:  Da, e memorandumul aprobat în Guvern.

R: DGIPI a negociat?

G. D: Da.

R: Ce a negociat concret?

G. D:  N-am participat la negocieri.

R: Dar aţi găsit nişte rezultate?

G. D:  Nu s-au finalizat negocierile cu nimic palpabil.

“Kazahii au insistat vara trecută ca, pe fereastra întredeschisă de Guvernul Ungureanu, să parafăm un acord”

R: Din datele asumate public, negocierea s-a purtat de către şeful ANAF, Sorin Blejnar, şi de Alina Bica, atunci secretar de stat la Ministerul Justiţiei. Domnul Blejnar spune că cei de la KazMunaiGaz au venit cu o ofertă şi atunci, 200-250 de milioane pentru pachetul acesta, iar statul i-a refuzat, cerând întreaga sumă.

G. D: Nu, oferta a fost pentru întregul pachet de 44%. Au fost 200 de milioane în oferta pe care a făcut-o KazMunaiGaz la acea vreme.

R: Atunci cum de v-au oferit dumneavoastră mai mult? Se temeau că vor pierde procesul?

G. D:  Nu. Prin şicanare şi în activitate, societatea KazMunaiGaz devenea greu finanţabilă. Devenea un client riscant. Deja investiseră dincolo de pachetul cumpărat de la Dinu Patriciu încă 1,2 miliarde, devenea riscant să mai bage orice leu sau orice dolar în plus atâta timp cât nu se clarifica situaţia societăţii. În condiţiile în care toate procesele pornite de ANAF, de Ministerul de Finanţe împotriva Rompetrol Rafinare nu au un temei legal. Şi Tribunalul Constanţa, când le-a dat dreptate, le-a dat dreptate în temeiul ordonanţei. Dreptul de conversie a obligaţiunilor în acţiuni era al emitentului. Emitentul a fost  compania, nu statul roman. Statul român a asistat, pentru că în 2003, tot societatea a emis obligaţiunile pe care statul român le-a cumpărat integral în contul datoriei.

R: Cine a propus reconcilierea?

G.D:  Iniţiativa a plecat de la partea kazahă care vara trecută a insistat ca, pe fereastra uşor întredeschisă de Guvernul Ungureanu, de a găsi soluţii amiabile, să perseverăm şi să parafăm un acord.

Foto: Răzvan Chiriţă // Mediafax

“În 2001, KMG a făcut o ofertă foarte avantajoasă, nu înţeleg de ce a fost refuzată”

R: Oferta pentru pachetul de 26% v-au făcut-o anul acesta?

G.D: Noi, OPSPI, am intrat în negocieri efectiv în ianuarie. Atunci am fost mandataţi, sub coordonarea domnului ministru Niţă, să continuăm negocierile.

R: Şi anterior?

G.D: Negocierile s-au purtat şi în primul mandat al Guvernului Ponta, sub coordonarea domnului ministru Voicu, continuând ceea ce începuse Guvernul Ungureanu. În plus, în primăvara-vara lui 2011, KazMunaiGaz a făcut o ofertă foarte avantajoasă de răscumpărare a întregului pachet de acţiuni de la statul român.

R: Cât a oferit atunci?

G. D: Era undeva un 0.07 lei pe acţiune. Vârful (cotaţiei bursiere, n.red) a fost în concordanţă cu oferta şi nu înţeleg de ce această ofertă a fost refuzată. Era în jur de 600 de milioane de dolari cel puţin.

R: Ar fi putut să îşi recupereze statul banii integral prin vânzare?

G. D: Da, dacă acesta era interesul.

R: Şi acum de ce nu v-aţi mai apropiat de aceleaşi sume?

G. D: Ar fi fost imposibil pentru că businessul nu mai valora atât.

R: Şi sunteţi mulţumit de rezultat?

G. D: Personal, sunt mulţumit, pentru că am reuşit să închidem un capitol nu tocmai fericit.

R: Există părţi confidenţiele ale acestei înţelegeri? Parlamentarii reclamă că n-au văzut anexele.

G. D: Nu există anexe.

Cum şi-a pus statul problema vânzării: “Ţi-ar fi părut rău să rămâi cu 7% când devenea profitabil”

R: Ca negociator final în acest dosar, consideraţi că în 2003 s-a greşit creându-se, prin lege, mecanismul care s-a dovedit defavorabil statului?

G. D:  Nu, pentru că s-a folosit legislaţia comună. Legea aşa se aplică în orice altă situaţie. Dacă nu ar fi fost Rompetrol şi ar fi fost societatea X SA la fel ar fi sunat aplicarea legii. Nu s-a făcut o excepţie cu Rompetrol, ci aşa se întâmplă în economia reală.

R: În instanţă, ANAF a reclamat că Rompetrol a venit parţial cu bani, parţial cu acţiuni în contul datoriei tocmai pentru a face din stat din acţionar majoritar un acţionar minoritar la rafinărie. Se putea clarifica în Parlament în 2004-2005 acest aspect din lege pentru a elimina “portiţa”?

G. D:  Ordonanţa 118/2003 introducea un mecanism pe piaţă. Important era să salvezi un agent economic mare care deja devenise principalul contributor privat la bugetul statului, erau câteva mii de angajaţi atunci, problema trebuie pusă complex. Eu cred că ordonanţa din 2003 a fost făcută cu cele mai bune intenţii. Rompetrolul a plătit în decursul a şapte ani dobânzi de peste 250 de milioane de dolari, iar statul român a încasat peste 8,6 miliarde de dolari din taxe, impozite şi alte  vărsăminte. Puteai să îl omori în 2003 – şi există un raport al Consiliului Concurenţei care arată că gradul de recuperare atunci ar fi fost de 29% din totalul datoriei consolidate. Înseamnă 180-185 de milioane de dolari.

R. Şi acum?

G. D:  Acum recuperează mult mai mult. Cei 200 de milioane vin pe un pachet de 26%. Imediat intervine problema fondului de investiţii. Noi am surprins interesul lor de a ne câştiga bunăvoinţa prin cumpărarea unui pachet. De fapt de a avea un control absolut pe societate. Şi atunci ne-am pus problema bun, le vindem un pachet de 25-30%, rămânem cu un pachet minoritar. Ce vor face în pasul următor? Vor veni şi vor majora valoarea capitalului social cu valoarea investiţiilor aduse în decursul anilor şi cu ce vor face mai departe. Ne vor diminua, că statul nu poate participa, pentru că ne interzice Legea privatizării să participăm cu numerar – este un alt anacronism. Riscam o diminuare a participaţiei, am fi rămas la jumătate: un 7-8-9%. Ar fi fost tragic pentru că investiţiile încep să producă efecte benefice.  Îi creşte valoarea bursieră şi încep să dea şi dividend. Şi ţi-ar fi părut rău. Ai fi vândut acel 9%, să spunem că ar fi depăşit valoarea nominală de 0,1 lei pe acţiune, ai fi vândut ori pe bursa ori preferenţial şi presupun că te-ai fi apropiat de ţinta aia de 600 de milioane, dar parcă nu era chiar foarte bine. Şi atunci a intervenit ideea să creăm un fond care să ne permită nouă să nu ne diluăm participaţia.

“Kazahii aveau alternativa Franţa şi aveau pasul în România, dar nesigur”

R: Dar abia după ce îşi recuperează KMG investiţia de 180 de milioane de dolari.

G.D:  Pentru că nu contribuim cu nimic la fondul ăstacesta. Important este să creezi vehicule. Ei puteau alege – şi au fost oferte certe şi ştiam de ele -, puteau investi în Franţa. Există un mare combinat care deja avea capacitate de 5 miliarde de tone pe malul Mediteranei, intrat în insolvenţă, cu 350 de angajaţi.

R: Chiar credeţi că s-ar fi retras din România?

G.D:  Posibil da.

R: Ar fi pierdut o piaţă. E puţin?

G.D:  Câştigau altă piaţă. Nu uitaţi că Rompetrol, de pe vremea lui Patriciu, are o reţea de distribuţie cumpărată în Franţa pe care o utilizează şi acum. Puteau fi şi strategii de genul ăsta. Pentru kazahi cred că important a fost să aibă un punct stabil unde să facă business în UE. Aveau alternativa Franţa şi aveau pasul în România, dar nesigur.

“Guvernul Ungureanu a aprobat suspendarea procesului. Statul l-ar fi pierdut”

R: Predecesrorii dvs în această negociere susţin că nu au acceptat sub nicio formă ofertele Rompetrol sub suma de 600 de milioane aşteptănd rezultatul în instanţă. Dvs de ce n-aţi mai aşteptat rezultatul recursului?

G.D:  Guvernul Ungureanu, în ultima şedinţă înainte de demitere, a aprobat un memorandum, de data asta a fost mandatat MAE să conducă negocierile pentru rezolvarea amiaabilă a diferendului creat şi, în acelaşi timp, pentru a crea premisele negocierii, a aprobat suspendarea procesului.

R: Guvernul Ungureanu a fost cel care aprobat suspendarea procesului?

G.D:  Da. Noi am respectat decizia de suspendare. Termenul (dat de instanţă, n.red.) era la final de februarie. Lucru care într-un fel ne avantaja pentru că a creat o presiune şi pe noi şi pe kazahi. Ne-a dat un termen limită până la care puteam găsi un compromis acceptabil.

R: Ce s-ar fi întâmplat pe 18 februarie dacă nu semnaţi memorandumul?

G.D:  Avocaţii Ministerului de Finanţe s-ar fi dus la instanţă, ar fi susţinut acţiunea depusă, ar fi venit cu aceleaşi argumente şi temerea mea este, pe analiză, pe legalitate, că statul român ar fi pierdut. Ostilizam KazMunaiGaz – era clar că este într-o mare divergenţă cu statul român, că nu mai poate continua activitatea la Rompetrol -  şi mai mult ca sigur ar fi introdus insolvenţa. În Europa, niciun Guvern nu-şi permite să piardă un investitor de anvergura KazMunaiGaz. Deţine locul 8 în lume la rezervele de petrol şi locul 15 la cele de gaz. E un actor important în zona energiei.

R: Şi atunci devine mai puţin important dacă e şi un actor corect?

G. D:  Cu noi, KazMunaiGaz a fost un partener extrem de corect. Nu cred că cineva poate să le reproşeze ceva din comportamentul societar.

“Kazahii au fost ameninţaţi că o să-i salte procuratura, că vor fi arestaţi”

R: Dar dacă statul pierdea procesul şi rămânea cu 44% într-o companie cu un partener în care, iată, aveaţi încredere, nu era o opţiune?

G. D:  Cred că KazMunaiGaz are aceleaşi sentimente faţă de noi ulterior semnării memorandumului. Pentru că în timpul negocierilor, în desele pauze, pentru că negocierile s-au întins dincolo de miezul nopţii mai multe zile, mai stai la o cafea, la o ţigară şi spuneau prin ce presiuni au trecut: ameninţări cu procuratura, că o să-i salte procuratura, că o să-I ducă la DNA, că vor fi arestaţi.

R: În România?

G .D:  Da, în România democratică.

R: Credeţi că s-a cerut ori s-a dat mită în acest dosar în cei zece ani?

G. D:  N-am niciun indiciu şi nu pot să … Ar fi o speculaţie. Nu am niciun element.

R: Atunci de ce s-ar ameninţa un investitor cu procuratura?

G. D:  Mi-e greu să vă spun. Poate mai sunt şi alte supoziţii decât cea de şpagă. Cert este că tot acest diferend este pornit dintr-o proastă interpretare a legii. Opinia asta a avut-o şi o mare casă de avocatură angajată de Minsiterul de Finanţe pentru consultant înainte de deschiderea procesului. Şi concluziile au fost: nicio şansă. Motiv pentru care casa de avocatură nici nu a vrut să reprezinte Ministerul în proces.

Planul Guvernului Ponta: gaz kazah prin conducte ruseşti

R: Fondul de investiţii, această promisiune pe hârtie, vă dă vreo garanţie? Acolo e vorba de 150 de milioane pe care le aduc acum, 30 de milioane pe care le pun în contul părţii române şi numai de promisiunea unor investiţii de 1 miliard de dolari în mai mulţi ani. Ce investiţii?

G. D: Toate proiectele de investiţii vizate sunt din zona energie. Dincolo de centrala de la Midia care trebuie să ofere la un preţ foarte bun şi energie electrică, şi abur tehnologic care vor fi folosite în rafinărie, marjele bune de profit în acest business se regăsesc în zona de distribuţie, de vânzare directă. De aceea se acoperă optim ţara cu staţii Rompetrol, cu depozite mari en-gross şi aşa mai departe. Se mai lucrează la zona de încărcare-descărcare. Anul trecut s-a finalizat primul terminal marin, undeva la 8 mile în largul Mării Negre. Este primul terminal de genul ăsta. Capacitatea Rompetrol este de 5 miliarde de barili pe an. Capacitatea de descărcare din momentul de faţă este de vreo 10 miliarde de barili. Există perspective de bună colaborare şi pe partea de gaze naturale. Am abordat doar zona petrolului până acum. Cred că e momentul să abordăm şi zona gazului.

Foto: Răzvan Chiriţă // Mediafax

R: Cum?

G. D: L-am însoţit pe premier în Kazahstan şi am angajat deja primele discuţii de colaborare pe zona gazelor. Solicitarea premierului a fost bine primită, deja a venit un prim răspuns din partea guvernului kazah. Încercăm să deschidem o nouă perspectivă rapidă de a aduce gaz în România la un preţ mult mai bun decât ce avem în momentul de faţă.

R: Prin ce conductă?

G. D: E o problemă interesantă. Avem nevoie de gaz ieftin. Nu vom folosi decât infrastructura existentă.

R: Mai precis conductele Gazprom?

G. D:  Infrastructura existentă este controlată prin concernele ruseşti. Altele nu există în momentul de faţă.

R: Şi aveţi acordul Gazprom?

G. D: Într-un comportament corect de business se poate obţine şi acest acord.

R: Când preconizaţi să întâmple toate acestea?

G. D: Mai avem nevoie de puţin timp pentru a aborda mai concret elementele de negociere ca să putem estima finalizarea.

R: Înainte de 2018, când se preconizează că în România se vor exploata deja gaze de şist?

G. D: Mult înainte. Eu cred că, dacă ne propunem un termen realist, ar însemna ca în următoarele maxim 12 luni să avem deja un acord şi un montaj clar pe acest business.

R: La ce preţ?

G. D: La un preţ mult mai bun decât ce există acum.

R: De ce ne-ar facilita Gazprom să importăm gaz mai ieftin, pe conductele lor, din altă parte, în locul celui rusesc?

G. D: Impropriu spus că e gaz rusesc sau e din Kazahstan, în conducte gazul se amestecă, e greu să mai cunoşti sursa primară. Important e să reuşim să facem acest business cu primul deţinător, la prima mână. În momentul de faţă România nu cumpără gaz la prima mână.

R:  Justifică aceste scenarii, în opinia dumneavoastră, compromisul politic făcut KazMunaiGaz pentru a avea controlul rafinăriei?

G. D: Dacă statul român vrea să se comporte ca un partener de business în lumea reală, da, era nevoie (de compromis, n.red). Statul român în business trebuie să se comporte ca un partener.

“Preşedintele nu ne-a trimis nicio obiecţie”. Cum s-a ajuns la lege

R: Cum aţi interpretat atunci poziţia publică a preşedintelui?

G. D: Preşedintele, în fapt, nu neagă rezultatele memorandumului, nu neagă rezultatul tehnic al negocierii. Spune un singur lucru: că nu e de accord cu metoda de legiferare.

 R: Atunci de ce nu şi-a asumat Guvernul în mod direct această înţelegere, fără a apela la votul în Parlament?

G. D: Noi ne-am asumat-o oricum, în negocieri. Dar haideţi să fim raţionali. Din moment ce OUG 118/2003 a fost aprobată prin lege prin Parlament şi viza acelaşi aspect, tratamentul aplicat Rompetrol, noi nu putem face decât acelaşi lucru. Dacă a fost lege înainte nu puteai trata subiectul decât tot prin lege.

R: De ce nu prin ordonanţă, ca în 2003?

G. D: Propunerea ne aparţine. Pentru că ordonanţa este supusă cenzurii Parlamentului, poate suferi modificări. Ordonanţa din 2003, în doi ani de legiferare, a suferit modificări, unele chiar semnificative. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost aprobat acest memorandum prin ordonanţă şi după un an, când i-ar fi venit rândul în comisii, ar fi suferit modificări? Orice gest economic lasă urme. E greu să-l faci reversibil.

R: Preşedintele v-a formulat vreo obiecţie, instituţional, de la semnarea memorandumului până azi?

G. D: N-am primit nimic, nicio obiecţie, niciun comentariu.

“Sper să existe o sesiune extraordinară în această vară a Parlamentului”

R: Cum se schimbă calendarul pe care l-aţi negociat cu kazahii prin această amânare, cu ce vă influenţează cererea de reexaminare a preşedintelui?

G. D: Am convenit cu kazahii prelungirea acordului de la 30 iunie până la 30 august. Sper să existe o sesiune extraordinară în această vară a Parlamentului care să ia în discuţie şi acest subiect.

R: Şi dacă nu va exista?

G. D: Probabil că vom mai face o prelungire a acordului, dar orice lună pierdută este ireversibilă în afaceri. În loc să îţi amplifici businessul în aceste 30 sau 90 de zile de întârziere, stăm şi batem pasul pe loc. Am convenit cu partenerii ca de săptămâna viitoare să intrăm în discuţii pentru a iniţializa actele de formarte a fondului de investiţii, vom crea o listă de proiecte vizate, o primă fezabilitate a lor. Vom lucra actele şi când va fi aprobată legea, sper cât mai curând, din ziua a doua să trecem la următoarele faze. În primul rând să trecem la o procedură de vânzare competitivă a acţiunilor.

“Nu vindem în mod indubitabil pachetul de 26% către partea kazahă”

R: Nu le-aţi vândut, practic, deja atunci când memorandumul intră în vigoare?

G. D: Noi nu am făcut o dedicaţie kazahilor. Nu vindem în mod indubitabil, cert pachetul de acţiuni către partea kazahă. Noi ne-am angajat că vom scoate la vânzare pachetul de 26% la un preţ minim de 200 de milioane de dolari. Este liber să vină oricine care crede că poate să ofere mai mult şi dacă oferă mai mult îl cumpără şi devine partener cu partea kazahă.

R: În ce termen poate să vină un alt ofertant?

G. D:  În 60 de zile de la aprobarea legii putem ajunge la procedura efectivă. Şi memorandumul prevede clar acest mecanism de vânzare competitivă.

R: Atunci când aţi stabilit acordul pentru 200 de milioane din partea KazMunaiGaz aţi avut vreun evaluator independent?

G. D: Nu, pentru că în procedură vom veni pe evaluare. Dar eu şi colegii mei ne pretindem meseriaşi în domeniu. Prin orice metodă ai face avaluarea pachetului de acţiuni îţi iese sub valoarea de 200. Vom avea un asemenea raport de evaluare în intervalul acela de 60 de zile care va sta la dosarul ofertei de vânzare.

 

Citește și: