Nici o sărbătoare fără încăierare

Nici o sărbătoare fără încăierare

Biserică mică de cartier? Nu-i bai, se înghesuie lumea înăuntru cu râvnă. Ce dacă sunt mult peste capacitatea lăcaşului? E musai să-şi arate evlavia, doar se făcu de Sfântu Gheorghe. Care afon, care cu veleităţi de corist, cântă din toţi rărunchii “Hristos a înviat din morţiiiiiii!”. Din când în când, chiar şi celui mai priceput îi “alunecă” vocea, fiindcă-i lasă gura apă de la sarmalele care-or să vină după. Negreşit. Că doar ce sărbătoare e aia, fără o pomană cum se cuvine. Anu’ ăsta, sarmalele sunt la locul lor, crengile de salcie la fel. Cum se sfârşeşte ultimul acord obligatoriu, mulţimea se repede la căldări. Pioşenia de până mai adineauri s-a evaporat, turma de mioare cuvioase s-a preschimbat instantaneu într-o haită de lupi lihniţi, cu ochii lucind de poftă. Se îmbrâncesc cu simţ de răspundere, se înghiontesc eficient, fac eschive măiestre, îşi aruncă vorbe nasoale, de intimidare. Odată ajunşi în faţă, îşi înhaţă porţia, dar nu fac stânga-mprejur. Bagă de tertipuri: “Daţi-mi şi pentru vecina, că e beteagă, nu poa’ să răzbată pân-aci! Hai , dom’ne, chiar crezi că te mint? Nu-mi dai... Ptiu, suflet de câine, nu de creştin!”

Pentru ca tabloul să n-aibă nici o hibă, cineva găseşte de cuviinţă să leşine, ca de obicei, în cel mai nepotrivit moment. Când pupilele mulţimii au luat formă de sarma, mai bine te abţii. Dar se cunoaşte că-i sărbătoare: cineva (probabil unu’ care şi-a înfulecat deja porţia) se îndură să cheme Salvarea. Medicii se uită cu milă la amărâta lăţită pe trotuar: şi prăbuşită, şi cu sarmalele halite de altu’...

Şi mai zdraveni, potenţaţi şi de caloriile din carnea înfăşurată în varză, îşi continuă încăierarea pe ramurile înverzite de salcie. Se trosnesc cu atâta dăruire, încât ai crede că de frunzuliţele verde crud depinde însăşi viaţa lor. Strâng mănunchiuri întregi, e sub demnitatea lor să plece acasă numai cu o cracă. Dacă şi-au dus planul la bun sfârşit, la standardele cele mai de sus, se pot întoarce la domiciliu cu fruntea sus. Restul îşi păstrează speranţa intactă până la anu’. Le-a umbrit sărbătoarea nu doar neputinţa de a rezolva tot ce şi-au propus, ci şi insistenţa unui reporter, care ţinea morţiş să afle de ce-au tăbărât ca apucaţii pe sarmale. “La cazan întotdeauna iese mâncarea mai bună. Doamne-ajută!”

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine