Adrian Onciu
Adrian Onciu
6856 vizualizări 13 iul 2018

De când fusesem internat cu forţa, departe de familie şi prieteni, mă ţinea în viaţă doar gândul că voi reuşi să evadez şi să răstorn regimul opresiv. În mod paradoxal, nu simţeam că medicamentele îşi făceau efectul, medicii erau şi ei descumpăniţi, se străduiau să afle dacă nu cumva manifestam un soi de imunitate. Păream a fi singurul individ cât de cât sănătos din Micul Pentagon.

          Faptul că ajunsesem, printr-un concurs de împrejurări, în preajma preşedintelui Liviu, mă calificase în ochii reprezentanţilor Statului Paralel KRISIS drept unul dintre principalii lor agenţi de informaţii (şi de influenţă). Nimeni din rândul pacienţilor nu ridicase problema ataşamentului meu necondiţionat faţă de CAUZĂ. Cât depre şeful spitalului, chiar dacă mă suspecta că simpatizam cu teroriştii, îşi asumase riscul de a mă numi asistent personal. Dejucarea ultimului atentat, cu nimfomana din Miercurea Ciuc, îi întărise convingerea că era mai solid decât o stâncă bătută de valuri.

           Preşedintele Liviu căpătase un plus de autoritate după debarcarea Codruţei, a cărei plecare efectivă din spital depindea acum de o simplă formalitate. Actul de demitere trebuia completat cu semnătura lui Klaus, liderul oficial al sindicatului pacienţilor (şi neoficial al Statului Paralel). Însă ieşirea din joc a Codruţei echivala cu o grea lovitură dată rebelilor. În lipsa ei, doctorii ar fi avut cale liberă pentru continuarea abuzurilor şi actelor de corupţie.

           Presat de conducerea spitalului, Klaus mă rugase să intermediez o discuţie cu doctoriţa Codruţa. Ne-am întâlnit conspirativ, toţi trei, într-o magazie de alimente de lângă cantină, unde Klaus venise deghizat în bucătar, cu nişte coaste de porc aruncate, neglijent, pe umăr.

          Cum am intrat în magazie, mă îmbrăţişă ca pe un vechi camarad, îmi strecură în buzunar o scrumbie afumată şi îmi şopti să fiu imparţial, dar să apăr CAUZA. Uşa se deschise, iar apariţia doctoriţei îi provocă lui Klaus un tremur abia perceptibil.

          ― Ia loc, îi spuse Codruţei, trăgându-i un bacs de apă minerală plată pe post de scaun. Ce mai faci, cum te simţi?

          ― Bine, mulţumesc de întrebare... Am informaţii că urmează să semnezi decretul de demitere.

          Klaus îmi aruncă o privire de animal hăituit, speriat, de parcă s-ar fi aşteptat să-l scutesc de-un efort şi să-i trag o palmă doctoriţei.

          Luă un morcov de pe raftul din spatele său şi începu să-l cureţe, domol, cu cuţitul. După câteva momente de tăcere, în care îşi căutase cuvintele pentru a se face cât mai bine înţeles, Klaus îndrăzni să apuce taurul de coarne.

          ― Codruţa, ştii cât am ţinut la tine... Crede-mă, sunt pus între ciocan şi nicovală. Dacă nu semnez, ăştia mă bagă la Electroşocuri... În plus, preşedintele Liviu m-a ameninţat că mă lasă fără tratament. Iar fără pastile, sunt un om mort, nici nu pot merge pe bicicletă... Dacă semnez, iarăşi e prost, se duce dracului poziţia mea de şef de sindicat. Extremiştii de la #rezist or să spună că i-am trădat, îţi dai seama?!

          Muşcă din morcov cu zgomotul ghilotinei care tocmai o decapitase pe doctoriţă. Mă trecu un fior.

          ― Ia gândeşte-te, Codruţa, n-ar fi mai bine să-ţi dai frumos demisia, ca să mă scuteşti de problemele astea de conştiinţă?

          Apoi, scoase încă o scrumbie afumată şi i-o băgă femeii în buzunarul de la piept, cu capul în jos. Îi rămase afară doar coada.

          ― Mulţumesc pentru peşte, Klaus, dar nu trebuia să te deranjezi... Dacă demisionez, oamenii or să spună că sunt vinovată şi că toate acuzaţiile lui Tudorel au o bază reală... N-aş vrea să ies din spital pe uşa din spate, ca ultima toantă.

          Se uitară amândoi la mine, aşteptând parcă să înclin balanţa de-o parte sau alta. Doar că eu fusesem chemat în calitate de simplu observator.

          Ridic din umeri.

          ― Adevărul e undeva la mijloc, le zic, filosofic.

          ― Iar minciuna care face bine, mă completă Klaus, valorează mai mult decât adevărul care face rău. Pe asta o ştiai, Cornele?

          Nu, n-o ştiam, habar n-aveam unde voia să bată. Îmi încordez sprâncenele şi omul începu să ne explice:

          ― Codruţa, ce-ar fi să le spui că te doare capul? Te-au doborât stresul şi remuşcările pentru abuzurile incalificabile pe care, fie
vorba-ntre noi, le-ai cam făcut pe bandă rulantă... Părerea mea este te retragi de bunăvoie şi, în contrapartidă, Statul Paralel îţi va oferi o sinecură...

          ― Ce sinecură?!

          ― De exemplu, ambasador la Spitalul de Psihiatrie Happy Days, din New York. Mă ştiu cu preşedintele Donald, îl pot suna chiar acum...

          Se ridică, smulse scrumbia din buzunarul femeii şi o duse la ureche, pe post de telefon.

          ― Hello, mister president, Klaus speaking! How are you, bro?... Tell me, does fucking Angela bothers you anymore?... Here's a thing. I'm with Codruţa next to me, the bitch wants to move in New York, could you believe it?!...  Yes, yes, I know, mister president, the natural gas from the Black Sea... Send best regards to your incredible sexy fucking wife, Melania... Thank's a lot, pal! See you in Bucharest, I hope!  

          Îmi aruncă scrumbia în braţe şi-i zâmbi larg doctoriţei.

          ― Gata, Codruţa, s-a rezolvat! Am bătut palma cu Donald, este de acord... Ia zi, când îţi faci bagajele?

          Mai ofticată decât Messi după penalty-ul ratat în meciul cu Islanda, doctoriţa luă de pe raft un borcan cu dulceaţă de caise şi-l vărsă în capul lui Klaus. Peste dulceaţa care i se scursese bărbatului pe faţă, turnă apoi o sticlă de iaurt Danone. În fine, îi întoarse spatele şi ieşi din magazie trântind uşa.

          Consternat, Klaus se şterse cu mâneca pe frunte, îşi linse buzele şi muşcă nervos dintr-un colţ de pâine. 

― Bineee, deci de asta-mi eşti... Ei lasă că te fac eu, scorpie! Mit deutscher Strenge... Cu rigoare germană, să mă ţii minte.  (va urma)

      Orice asemănare cu personaje şi situaţii reale nu este deloc întâmplătoare

Citește și: