Adrian Onciu
Adrian Onciu
3915 vizualizări 20 iul 2018

Poate că aş fi trecut mai uşor peste multe dintre constrângeri, peste comportamentul deviant al pacienţilor sau abuzurile medicilor şi gardienilor, dacă preşedintele Liviu mi-ar fi permis s-o văd pe fiică-mea măcar pe Skype. După divorţ, plecase în Italia împreună cu fosta soţie, care epuizase orice formă de protest. Ca ultimă soluţie, hotărâse să dărâme regimul din exterior. Delia îmbrăţişase soluţia extremă, ca milioane de români. Părăsise ţara lăsând-o în derivă, la mâna unor pensionari şi asistaţi social transformaţi, o dată la patru ani, în masă critică de votanţi. Ideea era foarte simplă şi tocmai de aceea câştigase o mulţime de adepţi. Dacă tinerii vor pleca in corpore, într-un final regimul va trebui să se recunoască învins. Şi, inevitabil, se va prăbuşi.

M-am trezit cu capul greu după o noapte în care jucasem poker pe medicamente. Pierdusem, ca de obicei, iar Traian fusese marele câştigător. Făcuse un troc, îi dăduse raţia de pastile lui Klaus, în schimbul unei sticle de spirt medicinal vechi de 12 ani. Klaus pretinsese că avea nevoie de substanţele psihotrope în perspectiva întâlnirii cu Viorica, preşedinta Asociaţiei #MeToo şi, în acelaşi timp, omul de încredere al preşedintelui Liviu. Urmau să discute în legătură cu "aspectele divergente ale colaborării dintre Statul Paralel şi conducerea Micului Pentagon".

În locul Elenei, mutată disciplinar la un salon fără clanţă (spre disperarea lui Traian), fusese transferat Ludovic. Noul coleg se încăierase deja cu Victor, cei doi se bătuseră de la Cosette, care umbla noaptea din pat în pat, ca o somnambulă, să-şi facă selfie cu liderul Statului Paralel. Personal, Ludovic mă scotea din sărite ori de câte ori se apuca să cânte muzica populistă, trăia cu senzaţia că lumea îl adora pentru "vocea şi talentul său", însă de vreo două ori mă lăsaseră nervii şi îi făcusem chitara guler.

Graţioasă ca o balerină cu picioarele puse în ghips, Viorica îşi făcu apariţia la ora stabilită. Îşi luase aerul unui academician, doar că o trădau pijamalele rupte-n fund şi tigaia din teflon în care-şi ţinea pixul şi agenda.

Rânji spre Ludovic, îi arătă degetul mijlociu lui Traian şi-i scoase limba lui Victor, înainte de a se aşeza la masa dialogului, faţa-n faţă cu Klaus.

– Te ascult. Pentru ce m-ai chemat, băiete? Arde spitalul?!

Fără îndoială, întrebarea nu-i picase bine lui Klaus. Îşi încleştă maxilarele, strânse pumnii şi se uită, descumpănit, la cutia goală de medicamente pe care o pusesem special pe marginea patului. Ştiam că îl va face să nu se simtă singur, abandonat. Ultimele evenimente legate de debarcarea Codruţei îi pricinuiseră mult rău, avea coşmaruri (în care doctoriţa îl bătea cu biciul la pielea goală), pierduse mare parte din susţinerea pacienţilor, iar o nouă gafă l-ar fi pus într-o postură delicată (ca să nu zic disperată).

În fine, Klaus îşi făcu curaj. Scoase un ou din buzunar şi îl sparse, dezinvolt, în tigaia Vioricăi. De pe patul său, Ludovic sări şi fixă tigaia pe un reşou improvizat. Agenda femeii luă foc, în timp ce Klaus rânji satisfăcut, putea începe discuţia de pe poziţii de forţă.

– Dragă Viorica, uite care-i treaba... Am urmărit cu multă atenţie şi, recunosc, un pic de îngrijorare, evoluţia ta din ultima perioadă. Ştiu că se vrea amnistie şi graţiere pentru borfaşii din spital, în frunte cu preşedintele. Te rog un singur lucru, să nu mai fii sclava lui Liviu... Şi ţine minte, aşa cum eu am spart oul ăsta de găină, la fel de uşor pacienţii îmi vor sparge şi mie ouăle, dacă te las s-o comiţi. Deci, să ne înţelegem. Fără ordonanţă de urgenţă pe justiţie!

Apoi, luă un al doilea ou de sub masă şi-l desfăcu direct pe coafura Vioricăi, ca să priceapă că vorbise foarte serios. Femeia zâmbi, îşi dădu cu mâna prin păr şi clipi des, de parcă bărbatul i-ar fi spus că era mai frumoasă ca Angelina Jolie, mai isteaţă ca Angela Merkel şi mai şmecheră ca Vladimir Putin.

– Am luat notă, Klaus... O să-i comunic preşedintelui Liviu că ai furat ouă de la cantină. Ca de obicei, hoţul strigă Hoţii!

Se ridică, făcu doi paşi înspre uşă, îi trase o tigaie după ceafă lui Ludovic şi se întoarse pentru replica de final.

– Aş vrea să te întreb şi eu ceva, deşteptule care te dai deştept. Ai zis că sunt sclava lui Liviu. Dacă un stăpân nu se poate lipsi de sclavul său, atunci care dintre mine şi Liviu este un om liber? Aud?

Îşi duse mâna pâlnie la ureche, ridică din sprâncene, apoi ieşi trântind uşa în urma ei.

La scurt timp, Viorica organiză o conferinţă de presă în curtea spitalului, unde doi pacienţi cu stiuleţi de porumb pe post de microfoane o încolţiseră cu întrebări despre amnistie şi graţiere.

– ...aşadar, concluzionă femeia, am discutat cu Klaus în legătură cu preluarea preşedinţiei la Bruxelles, principalele nostre obiective fiind nivelarea tratamentelor psihiatrice în toate statele UE, astfel încât şi noi, românii, să beneficiem de ultimele descoperiri medicale în domeniul bolilor care afectează gândirea pozitivă, profundă, novatoare...

Unul dintre pacienţi îi vârî ştiuletele sub nas, ameninţător.

– Ştii ceva, Viorico, mie să-mi spui dacă ai vorbit cu Klaus despre amnistie şi graţiere, clar?

– Chiar dacă aş fi vorbit, cine să-l mai creadă pe fricosul ăla?! N-are nici ouă-n pantaloni. Am verificat personal. Le-a furat de la cantină... (va urma)

 

Citește și: