478 vizualizări 3 mai 2010

Nu mi-a venit să-mi cred ochilor recunoscând chipul de morsă bătrână şi umerii aduşi ai lui Ioan Stoica, agentul de poliţie partener al lui Cristi (Dragoş Bucur) în celebra scenă finală din Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu. În absolut exact acelaşi rol, poliţistul veteran şi mai încet la minte, Stoica închide şi mult-aşteptatul film al lui Cristi Puiu, intitulat, straniu Aurora, aflat la Cannes în secţiunea Un certain regard. Spun închide, ca să nu spun că îl îngroapă. Întreaga scenă finală a Aurorei are acelaşi pattern, acelaşi tipar formal ca şi cea a filmului lui Porumboiu: după zeci şi zeci de minute de secvenţe cu acţiune puţină sau deloc, plasate în spaţii româneşti contemporane mai mult sau mai puţin murdare, cu dialoguri curente, prozaice, adesea monosilabice, personajul interpretat de Cristi Puiu însuşi explodează sec, într-o secţie de poliţie, în fraze "superintelectuale" gen "complexitatea relaţiei dintre mine şi soţia mea nu cred că poate fi înţeleasă de Poliţie", tot aşa cum ofiţerul interpretat de Vlad Ivanov în Poliţist, adjectiv făcea maieutică la birou cu subordonaţii holbaţi la el.

Şi dacă facem abstracţie de această similitudine consternantă (se poate formula "ipoteza" că Puiu n-a văzut filmul lui Porumboiu?!), finalul ales de regizorul şi scenaristul Cristi Puiu mi se pare eronat. Personajul său, Viorel, este un psihopat şocat până la crime de despărţirea de soţia lui. Actorul debutant Cristi Puiu realizează, surprinzător pentru mine, performanţe remarcabile în conturarea siluetei fragil-ameninţătoare a lui Viorel. În multe situaţii, el îndoaie pur şi simplu liniile de câmp ale filmului în jurul lui, generând o tensiune, o aură perceptibilă aproape fizic. Unul dintre cele mai dificile procedee pentru un actor, să joace ceva cu o parte a feţei şi altceva cu cealaltă, îi reuşeşte lui Puiu: colţurile gurii îi sunt mereu căzute, buzele ţuguiate abia perceptibil, ca la Bosumflici, ca la Popa Prostu, ca la Jokerul lui Heath Ledger. În schimb, ochii i se deschid din tremurări de pleoape timid-handicapate în fixităţi fulgerătoare de pasăre de pradă care îl spintecă pur şi simplu pe cel din faţa lui. (continuare în nr. de mâine)

Citește și: