Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
3053 vizualizări 23 mar 2017

Brezinski, prietenul şi inspiratorul geostrategic al lui David Rockefeller, a răspuns scurt şi precis: “un dezastru”. Dacă ar fi fost întrebat ce a însemnat “criza ostaticilor” pentru succesorul lui Carter, pentru Ronald Reagan, ar fi răspuns, probabil, “un triumf”.

Cei 52 au fost eliberaţi în ziua în care Reagan şi-a inaugurat primul mandat. Despre fericita coincidenţă s-au scris rafturi de bibliotecă. Doar două dintre scenarii sunt plauzibil argumentate. 1) Că, în cursul anului electoral 1980, Reagan, prin şeful său de campanie, a purtat tratative secrete cu Iranul, în paralel cu tratativele preşedintelui în funcţie, reuşind să obţină o amânare a eliberării ostaticilor cu câteva luni – ce act de cruzime, veţi spune; e primul şi face parte din preistoria lui Reagan la Casa Albă, o avanpremieră a celebrului scandal Iran-Contras. 2) Că iranienii l-au urât într-atâta pe Carter, încât au vrut să-l vadă plecat ca să elibereze ostaticii. În care dintre aceste două variante cred eu? În prima, dar e o poveste foarte lungă pe care am s-o istorisesc, poate, altădată.

Cert e că, pe 20 ianuarie 1981, la ora 8.31, preşedintele încă în funcţie i-a telefonat preşedintelui ales, care urma să-şi preia mandatul peste patru ore, şi l-a informat că ostaticii vor fi eliberaţi şi vor părăsi Tehranul la 12.25, ora discursului său solemn.

Republicanii mai invocă şi astăzi, în alegerile prezidenţiale, povestea ostaticilor, ca pe o victorie a intransigenţei candidatului lor, a curajosului său program de politică externă, care i-a speriat pe iranienii în aşa hal încât au fost nevoiţi să lipească poveştii celor 444 de zile un final hollywoodian.

Precum în cea a lui Carter, aşa şi în preşedintia lui Reagan - cabala geopolitică a bogaţilor a învârtit roţile istoriei. Asta nu înseamnă că vina personală a fostului actor şi informator FBI e mai mică pentru atrocităţile comise în diverse părţi ale lumii. Nu e treaba mea să-i destram aura mitică pe care i-a  tras-o propaganda pe ochi, ca pe o cagulă, vă dau însă o veste bună: cei care l-au sprijinit şi l-au adus la putere ştiau bine cine e.
 
Henry Kissinger, eminenţa cenuşie a Rockefellerilor (nu oriunde, ci într-o carte de referinţă, “Diplomaţia”):  “Reagan nu ştia aproape deloc istorie, iar puţinul pe care-l ştia îl adaptase ca să-şi susţină prejudecăţile ferme. Trata referirile scripturistice la Armaghedon ca pe nişte previziuni operaţionale. Multe dintre poveştile istorice pe care îi plăcea atât de mult să le spună n-aveau nici o bază reală (...). Detaliile politicii externe îl plictiseau pe Reagan. Asimilase câteva idei de bază în ce priveşte pericolul pacificării, racilele comunismului şi măreţia propriei sale ţări, dar analizele de substanţă nu erau punctul lui forte (...). Când discuţi cu Reagan, te miri uneori cum de i-a putut trece cuiva prin cap ca el să ajungă preşedinte sau chiar guvernator. Ceea ce trebuie, dumneavostră, istoricii, să explicaţi este cum a putut un om atât de departe de ceea ce înseamnă un intelectual să domine California opt ani şi Washingtonul”.

Departe de mine intenţia de a simplifica personalitatea lui Ronald Reagan, însă nu el e subiectul, ci banul. Nici nu se putea încheiere mai... veselă a prea lungii mele poveşti (pe care o voi continua odată, altădată – pâlnia prezentului mă absoarbe) decât una dintre vorbirile carismatice ale miticului preşedinte, pe o temă dragă acceselor sale de populism: noi, oamenii simpli, dar cinstiţi şi muncitori, noi, plătitorii de taxe şi impozite, suntem permanent sfidaţi de femeile afro-americane, care coboară din Cadillace, ca să-şi încaseze cecurile de asistenţă socială!  
 

Citește și: