Sana Nicolau
Sana Nicolau
13764 vizualizări 27 aug 2014

Pe vremuri, nu era zi de la Dumnezeu să nu zic ceva rău de ţara mea sau de oraşul-capitală în care a fost scris să mă nasc sau de unii conaţionali de-ai mei care mi se păreau sălbatici.

Într-o zi, am fost cuprinsă deodată de un nor de senintate, ca şi când toată durerea cu care-mi vorbeam de rău ţara s-a risipit. Bine, nu s-a întâmplat chiar aşa de brusc. Mai degrabă după ce am început să călătoresc în ţări îndepărtate, în care înainte mi se părea în mod romantic, fără să ştiu o iotă din ce se întâmplă pe bune acolo, că mi-ar plăcea să locuiesc. Apoi am mers şi în ţări care îmi sunt date cu precizie de ceasornic drept exemplu, ca fiind modele de competenţă cetăţenească şi civilizaţie rafinată. Mi-a plăcut, nu-i vorbă, şi colo şi dincolo.

Călătoriile astea m-au făcut să cresc şi să mă prind că nu toate celelalte locuri care sună bine sunt perfecte. Iar România mea este departe de a fi atât de josnică, bolnavă, stricată şi ireparabil pierdută, aşa cum tare ne mai place multora dintre noi să spunem. Odată ce am înţeles lucrul ăsta, am trecut într-o altă etapă. Chiar am început să mă simt mai bine, să mă împac cu moştenirea mea naţională genetică individuală, dar şi de grup, şi am prins a contempla fără voie părţile frumoase ale României. Doar că tot românii cu care m-am împăcat nesilită de nimeni mă descurajează în demersul meu şi îmi pun piedică şi îmi lipesc hârtiuţe cu cinisme pe spate, când nu sunt atentă. Eşti în „denial”, mi se spune din public. Ţi-ai făcut tu un cocon al tău în care te-ai refugiat. Şi acolo ţi-ai adus cu forţa toţi prietenii şi colegii de serviciu preferaţi, cinematografele mai de soi şi parcurile alea din centru, udate mai des, plajele tale preferate, localităţile şi pieţele şi străzile şi cafenelele preferate, şi crezi că totul e ok, conchid la unison, cu un soi de trufie. Şi nu pot decât să le dau dreptate. Sigur că am strâns cu râvnă, că un popândău harnic made în România, tot ce-am găsit mai frumos în calea mea. Şi acolo vieţuiesc acum atât de bine, încât nici nu-mi mai trece prin cap să evadez din ţara asta în care, dacă înveţi să nu faci infarct la fiecare neregulă, se poate trăi.

Citeşte şi 11 motive pentru care merită să rămân în România

Mi-am făcut un cocon nu pentru că încerc cu disperare să mă izolez de realitate, ci pentru că aşa îşi fac toţi oamenii care vor să trăiască după poftă inimii. Şi alergătorii la maratoane îşi fac un cocon al lor sportiv, şi o ţin, dintr-o tură în alta, fără număr. Şi bogataşii îşi fac un cocon din maşini din ce în ce mai mari şi trabucuri fumate în restaurante fără ventilaţie bună şi din gagici blonde cu buze pufoase de la atâta botox. Şi mahalalele au coconul lor din manele şi grătare şi drumuri paradite. Toţi ne străduim să ne facem viaţa, după cât ne ţin capacele, cât mai plăcută. Chiar şi balinezii, canadienii, elveţienii sau suedezii nu trăiesc, în aceeaşi ţară, toţi la fel. Sunt împărţiţi şi ei pe cocoane, interese şi fasoane. Aşa şi eu.

În plus, când ies din globul în care sunt acuzată că mă ascund, nu leşin şi nu mă cer imediat înapoi; nu mi se pare că găsesc pretutindeni numai praf şi pulbere. Coafura rezistă şi când merg cu tramvaiul 5 plin de oameni necăjiţi sau când mă duc la medicul de familie de pe lângă Obor unde dau nas în nas cu bolnavi bosumflaţi care vor sa se bage în faţă, şi când stau la rând la bancă să plătesc o factură şi-mi spune casieriţa că nu poate citi codul de bare sau încerc să stabilesc un contact uman la circa financiară sector 2. Rămân demnă, chiar şi când conduc pe Ştefan cel Mare spre casă, la oră 7 seara, alături de necunoscuţi blocaţi în claxoane.
 
Nu vreau să emigrez şi sunt conştientă că traiul în ţara mea prezintă o serie de avantaje pe care le consider importante. Şi am răbdare cu semenii mei şi îmi fac constant prieteni noi, pe care îi atrag la mine în „congregaţie”. Şi îmi place să fac vacanţe prin ţară şi litoralul românesc, dacă ştii unde să mergi, nu mai mi se pare o mare toaletă publică. Mi-e bine aici, în sfârşit.

E la modă să înjuri România la tot pasul. Aceasta vine dintr-un soi de revoltă şi e un fel de spune că eşti mai cu picioarele pe pământ decât ceilalţi. În această ţară agresivă, mulţi oameni retraşi din lume reuşesc să trăiască bine, căutând fiecare salvări individuale. Ei îşi ţes în jurul lor o plasă protectoare. Şi atunci care e problema cu toţi aceşti coconi? Poate faptul că, spre deosebire de balinezii, canadienii, elveţienii sau suedezii despre care vă vorbeam, prea puţini se gândesc şi la ţesutul social, la firele care ne leagă unii de alţii, la ce se întâmplă cu comunitatea noastră. Izolându-ne unii de alţii reuşim poate să trăim OK, dar la un moment dat înţelegem că nu e de ajuns.

Să reuşesc să trăiesc bine în ţara mea a fost primul pas. Acum am prins curaj şi am planuri medii spre mari cu ţara mea şi locuitorii din ea. Rup ţesătura şi fac paşi timizi, dar consecvenţi în afară, de bună voie, pentru a mă înfrăţi cu ceilalţi locuitori ai celorlalte cocoane. Ba particip la un marş de biciclişti pentru a obţine ceva privilegii velo, ba mă prind într-o activitate de voluntariat în comunităţile din sudul României. Ba iau apărarea turismului românesc într-o discuţie ad-hoc în tren, ba mă gândesc să mă prind, în timpul meu liber, în hora celor care organizează grădini urbane pe acoperişuri de blocuri, pentru un oraş mai simpatic. Ceea ce doresc, cu speranţă, să vi se întâmple şi dumneavoastră.

 

 

 

Citește și: