Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
52586 vizualizări 29 iul 2015

Uşa din dreapta spate o las închisă pe jumătate, la prima siguranţă. Săptămâna trecută, butucul broaştei de la uşa şoferului s-a învârtit în gol cu încăpăţânare. Uşa dreapta faţă nu se poate deschide din exterior de ani de zile, nici la cheie, nici la clanţă, îi deschid eu din interior pasagerului. Dacă la spatele dreapta nu s-ar fi nimerit  să fie siguranţa nepusă, nu rămânea decât să-i sparg un geam sau să chem lăcătuşul ca să mai intru în ea.

În Blanşetă se pătrunde greu. Sau, cel puţin, aşa credeam eu.

Uşa casei, în schimb, se deschide întotdeauna din prima, dacă ştii cum s-o ridici de brâu în sus.

Am scris un text, am stat pe calculator şi pe telefon vreun ceas,  după care am aţipit. Pe la 6, m-am trezit şi am constatat că nu mai e apă, aşa că am ieşit să iau un bax.

În primul moment am avut senzaţia neuromotorie pe care ţi-o dă opritul brusc din învârtit pe loc. Simţeam nevoia să mă sprijin de ceva.  Blanşeta nu mai exista. Pe trotuarul din faţa casei nu mai erau decât nişte pete de ulei.

Pierdea ulei maşina, dom Popescu?

Nu, domnule agent, Blanşeta – niciun strop, o fi fost de la ăia care vin cu Mercedesul şi cu gagicile la ginecologul de vizavi, parchează la mine şi îmi aruncă doze de Cola storcite şi chiştoace pe trotuar şi peste gard, deşi stă scris „Nu parcaţi”.

Adică, mă scuzaţi, dom Popescu, îmi spuneţi că Mercedesul pierdea ulei şi Dacia dumneavoastră din 2002 nu?

Trece un camion greu pe stradă, cu tot soiul de lumini aprinse, ca un pom de Crăciun – se declanşează şi alarma VW-ului Poliţiei.

Nu ştiu, domnule agent Şendrea, nu vreau să mă gândesc la asta, e ca şi cum i-ar fi curs sânge din burtă Blanşetei. Nu mai era, v-am spus, de parcă n-ar fi fost, ca luna de pe cer, care ori este, ori n-a existat niciodată. Am privit adânc în asfalt, mă gândeam că s-a scufundat din cauza căldurii. M-am uitat întrebător la pisica vecinilor, care se uita şi ea la mine. M-am dus până în mijlocul străzii şi am inspectat acoperişurile caselor – nu era nici acolo.

În altă parte, prin cartier, nu puteaţi s-o parcaţi şi să vă piară asta din minte? Am mai avut cazuri.

Da, m-am gândit şi la asta. Am luat la pas toate străduţele, până în Griviţa. Am fost şi la colţul parcului, unde mă duceam cândva să mă îmbăt. Consumam singur noaptea în Blanşetă,  numai noi doi, şi ascultam Fără zahăr. Pe la 2-3 dimineaţa îi vedeam pe Puca şi pe Sfântâniţă cum dansează îmbrăţişaţi.

Deci, nu eraţi singur când consumaţi băuturi alcoolice în autovehiculul staţionat?

Nu, nu eram. Sfântâniţă avea nişte ochi negri, mici şi rotunzi, lipiţi pe un puf alb şi rar, era tot numai o coadă zburătoare. Puca umpluse cândva Blanşeta de miresme, acum cartonul era uscat, fetiţa bufleie, cu capul mare, stătea atârnată de retrovizor, nu mă înduram s-o arunc  şi să-l las singur pe Sfântâniţă, spiriduşul meu protector în trafic.

Când mă întorceam dimineaţa acasă, conduceam încet, cu luminile stinse, cu a-ntâia, o sută de metri. Căutaţi pe Google Earth, o să găsiţi fotografia străzii Feroviarilor cu Blanşeta în prim-plan. În centrul volanului ei m-am uitat câteva minute ca să găsesc titlul ziarului care s-a numit Gândul.

Auziţi, domnule agent, ăsta care a furat-o, cum o fi reuşit s-o bage într-a doua, că nu mai intra neam!?... Trebuia să faci o mişcare fină, şerpuită, la milimetru, ca s-o treci dintr-a-ntâia într-a treia, altfel nu intra.

Reţin, deci, că dumneavoastră conduceaţi noaptea sub influenţa alcoolului, domnule Popescu?

Domnule agent Şendrea, dacă mi-o aduceţi înapoi pe Blanşeta, puteţi să-mi luaţi carnetul pe trei luni, şi pe un an, numai s-o văd acasă. O fată îmi spunea odată că se simte în Dacia mea ca la cinema.

Măcar închidere centralizată i-aţi pus?

Ce închidere, domnule, n-avea nici airbaguri, nici alarmă, poate doar ce ţipau Sfântâniţă şi Puca!

Dom Popescu, cred că trebuie să vă rugaţi pentru sufletul ăluia care v-a furat-o, că mare bine v-a făcut... Cum circulaţi cu ea în halul ăsta?

Domnule Şendrea, vă rog să mă credeţi, sunt cel mai mare şofer de Dacie din parcare. Am mers cu ea pe zăpadă cu gheaţă, când nici nu se pomenea de cauciucuri de iarnă, fără încălzire de parbriz şi cu dezaburirea spate defectă, cu garnitura de chiulasă împuşcată toată, cu direcţia descentrată, dacă nu strângeam bine de volan o lua la dreapta în trei metri. Odată, am rămas troieniţi în viscol o noapte întreagă. Eu nu sunt un şofer prost, dar ea e o maşină deşteaptă.  Nici nu mai ştiu de câte accidente am scăpat împreună...

Itepe i-aţi făcut vreodată?

Da, păi, mergeam la dom Nae, în Băneasa, o repara şi ţinea aşa câteva săptămâni. Pe urmă iar o duceam la dom Nae.

Fumaţi, dom Popescu? Vă deranjează dacă aprind eu o ţigară?

Nu, nu mai fumez de mult, dar nu mă mai deranjează nimic, fumaţi liniştit.

Ştiţi cât îi trebuie unui hoţ de meserie să deschidă o Dacie ca a dumneavoastră şi s-o pornească? Cinşpe secunde. Dar, dom Popescu, poate că a vrut cineva să vă facă o farsă, o glumă, ştiind că e maşina dumneavoastră... Şi mâine v-o aduce înapoi şi spune că a fost un avertisment ca să vă luaţi alta...

Nu cred, că nu e prima dată. Mi-au furat radiocasetofonul în parcarea de la Carfur. Într-o noapte, mi-au deschis doar portbagajul, tot aici, în faţa casei, şi mi-au luat geanta de tenis cu trei rachete Babolat. De atunci o duc întotdeauna în casă. Geanta, vreau să zic. Pe urmă, tot noaptea, tot din faţa porţii, mi-au luat bateria şi roata de rezervă. N-o să uit cum au pus la loc, în bună regulă, arcul cu cârlig care ţinea roata în lăcaş.

Dar nu mi-am închipuit că o s-o ia vreodată cineva cu totul. O Dacie veche, ruginită pe la încheieturi... ce dracu să facă cu ea?

Vecini din blocul de peste drum  au ieşit pe la fereşti. Se uită la maşina Poliţiei, parcată în faţa casei mele. Unii, ca să vază dacă, în fine, au venit să-l salte şi pe Popescu.

E posibil s-o fi furat ca să dea o lovitură cu ea, şi atunci aveţi noroc. O abandonează şi o găsim până la urmă. Dacă nu, o taie şi o vând, piese şi fier vechi. Aveaţi cauciucuri noi?

Da, de iarnă, n-apucasem să le schimb.

Atunci sunt şanse mici să fi scăpat. Le dezmembrează prin curţi, prin Ilfov, pe la Răcari.

Au trecut luni de-atunci. Mai dădeam cu ochii prin casă de cheile Blanşetei. Până la urmă n-am mai putut, le-am aruncat.

Am luat-o pe Săndica. O Dacie Sandero nou-nouţă, care îmi arată când să schimb vitezele. Are scripeţi la geamuri, şi numai când dau la ei, la manivelă, simt şi eu că, totuşi, conduc. Cu Săndica totul e lin, fără suspin. Ca să te asculte Blanşeta, trebuia să munceşti ca la sapă, şi cu volanul, şi cu schimbătorul, şi  la pedale. Uneori mă gândesc că n-a furat-o nimeni. Că a plecat, că m-a părăsit ca să nu mă scoată într-o zi din ea Smurdul cu descarcerarea.

Săndica e strănepoţica. Străbunica a fost  Skoda 100S albă, a lui taică-meu, agonisită cu greu, la bătrâneţe, a apucat să meargă cu ea câţiva ani. Skoda i-a dat numele Blanşetei a doua, o Dacie berlină pe care am cumpărat-o la mâna a doua prin `94, cu număr cu tot, de la cetăţeanul Vlăsceanu Ionuţ Daniel – de aici vine VYD, nu de la apetenţa mea pentru neant, nici de la obsesia spaţiului sideral sau de la vidul din capul meu, cum destui sunt convinşi.

A treia, Blanşeta vieţii mele. Din când în când, domnii poliţişti îmi mai arată câte un video cu Dacii în mişcare şi mă asigură că nu încetează să o caute.

Dacă aş şti că n-a fost măcelărită, dacă aş vedea-o mergând pe stradă cu Sfântâniţă şi Puca la catarg, i-aş face semn ca unui prieten drag, cu amândouă mâinile, omului de la volan...

Dar o visez cum vine singură, fără zgomot de motor, fără lumini, seara, în faţa porţii, cum îi clipeşte Săndichii să-i facă loc şi ştiu că n-am s-o mai văd niciodată.

P.S.

Acesta este ultimul meu text din Gândul.
   

Citește și: