Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
1762 vizualizări 30 apr 2018

Românul nu a descins pe lume din tragediile lui Sofocle şi Eschil. Şi nici din vreo dramă filosofică shakespeariană. Nu are gena disperării „inculcată” adânc, în sine, de pierderi şi neîmpliniri. Ba, dimpotrivă, până şi „mioriticul” ancestral e o mostră sublimă din optimismul „vieţii fără de moarte şi al tinereţii fără bătrâneţe”, mecanism inefabil în care îţi aştepţi, la rând, sorţii, la roata norocului învârtită de mâna Dumnezeirii, fără convulsii, fără crispare, fără mascarade.

Indiferent de tot ceea ce s-a-ntâmplat în jurul lui, în spatele lui, împotriva lui, de-a lungul timpului, românul, tânăr sau bătrân, a ştiut să se distreze, făcând abstracţie de împrejurările istorice, sociale şi economice, cărora a fost constrâns/nevoit să le facă faţă.

Doar politicul, cu personajele sale, uneori comice, alteori ridicole – cu toţii, aceşti „îngeri trişti” (să mă ierte D.R.Popescu, pentru că i-am furat titlul), umiliţi la sânge de istorie şi istorii –, a crezut că metresa lui, politica, ar fi rămas singura preocupare/distracţie a maselor.

Ei bine, nici vorbă!

Ce dovadă mai bună aţi dori, pentru a argumenta cele enunţate mai sus, dacă nu chiar amintirea „unuia ca mine sau ca dumneata” – cum ar fi spus Caragiale – despre ziua de 1 Mai, ziua celor ce muncesc.

În principiu, ziua celor ce muncesc era o zi liberă, cu excepţia primelor ore, când paradele oamenilor muncii, purtătoare de lozinci, pancarte şi portrete - măgulitor arsenal al cultului „personalităţilor” înghesuite „la tribună” – treceau ovaţionând prin faţa „tovarăşilor” de prim rang.

Şi nu erau momente mai spumoase decât astea, când, printre dinţii răsăriţi în inima buzelor desenate în cheese-uri largi, sfârâiau înjurături bine simţite, perfect camuflate, transmise înalţilor conducători, ca nişte bezele sincere şi luminoase.

Apoi, cu inima răcorită de spumoasele fronde, clasa muncitoare mergea în raiul înspumat al berilor şi crenvurştilor lungi – pentru cunoscători, verii de departe ai mititeilor de azi –, cotropeau universalele (adică bărcile de agrement din Herăstrăul anilor aceia) şi vapoarelor albe, cu fanioane multicolore la catarg, de tot felul de forme şi dimensiuni.

La lăsarea serii, exploda feeria artificiilor care, după ce brăzdau cerul în nemaivăzute ghirlande de foc, se rostogoleau, sfârâind, în adâncul apelor, în zbieretele sugarilor speriaţi, plimbaţi pe puntea vaporaşelor, albe în noapte, ca nişte fantome, în lătratul câinilor de pe maluri şi în ţipetele emoţionate ale doamnelor ieşite în oraş, prima oară în an cu rochiţe colorat-înflorate, cu decolteuri mici, în faţă, şi mari pe spatele încă prea puţin bronzat.

Cui să-i mai ardă de politică în astfel de zile şi de ore, în care distracţia era şi preşedinte şi prim-ministru şi preşedinte al Marii Adunări Naţionale.

La fel ca astăzi, când omul muncii se distrează, iar politicieni şi politruci îşi sparg capetele cu mii de declaraţii belicoase, cu replici la declaraţii, cu replici la replici; când se atacă necontenit, se jignesc, se ameninţă, proliferează, descriu apocalipsa, zguduie bunul simţ al celor ce muncesc, fac praf ţara, statul de drept şi imaginea României în lume, crezându-se infiniţi, nemuritori, încheietori de epoci, reformatori de ţară…

Bieţi farisei, pe care istoria, în infinit tumult, îi va îngropa adânc, în nisipurile ei mişcătoare: mai mult, şi mai mult, tot mai mult…

Mă întrebaţi ce va rămâne după ei?! Păi, nu v-am spus – e sigur: clasa muncitoare, care va merge direct în rai!    

Citește și: