Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
2126 vizualizări 14 sep 2017
”Cărticica” pe care o invoca Papa Francisc în Columbia e la origine un articol publicat în 1991, înainte de a deveni episcop  de Buenos Aires.
 
După ce adunat-o între coperţi, în urmă cu câţiva ani preşedintele Senatului Italian a distribuit-o fiecărui parlamentar.
 
A fost tipărită şi la noi, la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, în 2014, în traducerea doamnei Liana Gehl, cu o prefaţă semnată de monseniorul Ioan Robu.
 
“Iată o carte care ar trebui tipărită în câte un exemplar pentru fiecare român” nota arhiepiscopul Robu în cuvântul introductiv şi explica: “te simţi vizat ca persoană, îţi dai seama că nici tu nu eşti străin de această boală – căci e o boală, după cum dovedeşte Papa – şi totodată înţelegi că boala îi poate atinge pe toţi (...). Dar forţa scrierii constă mai ales în aceea că, deşi vizaţi, nu ne simţim condamnaţi”.
 
Încerc să scot ceea ce mi se pare esenţial din câteva zeci de pagini şi să nu parafrazez strivind adevărul plin de frumuseţe al textului.
 
“Corupţie e un cuvânt încărcat – ein geladenes Wort, cum spune teologul Gerhard van Rad  - un cuvânt încărcat de semnificaţii contemporane (...)”.
 
“Nu trebuie să confundăm păcatul cu corupţia (...). Am putea spune că păcatul se iartă, dar corupţia nu. Tocmai pentru că la baza tuturor atitudinilor corupte se află o săturare de transcendent: în faţa lui Dumnezeu care nu Se satură niciodată să ierte, omul corupt se înfăţişează drept suficient sieşi, declarându-se sănătos; cu alte cuvinte, se satură să ceară iertare (...). Omul corupt nu-şi percepe starea de corupţie”.
 
“Corupţia, mai mult decât iertată, trebuie vindecată”.
 
“Păcătosul, când se recunoaşte ca atare, admite într-un fel sau altul falsitatea comorii de care s-a lipit sau se lipeşte (“ Căci acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”, Matei 6,21, n.m.). Omul corupt, în schimb, şi-a supus viciul la un curs intensiv de bune maniere. El îşi ascunde adevărata comoară nu ferind-o de privirile celorlalţi, ci reelaborând-o, astfel încât să devină acceptabilă din punct de vedere social (...). Coruptul se erijează în judecător al celorlalţi – el este măsura comportamentului moral”.
 
“Coruptul este lipsit de speranţă. Păcătosul speră să fie iertat, coruptul nu, căci el nu se simte păcătos, el triumfă (...)”.
 
“Corupţia ne face să pierdem pudoarea care păzea adevărul, acea pudoare care făcea posibilă veracitatea adevărului. Pudoarea care păstra, pe lângă adevăr, bunătatea, frumuseţea şi unitatea fiinţei. Corupţia se mişcă în alt plan decât pudoarea: situându-se dincoace de transcendenţă, în mod inevitabil trece dincolo în pretenţiile şi complezenţa sa. Astfel, corupţia a parcurs traseul care duce de la pudoare la neobrăzarea pudică”.
 

La acest paragraf, Jorge Mario Bergoglio face câteva tălmăciri de subsol: “Prostituţia e un păcat, iar prostituatele sunt numite femei cu viaţă uşoară sau femei uşoare. Din punct de vedere social, sunt considerate fiinţe execrabile, deoarece contaminează cultura şi buna educaţie etc etc. Dar aceeaşi persoană care rosteşte aceste cuvinte merge la nunta unei cunoştinţe care se află acum la a treia căsătorie (după două divorţuri) sau e de acord ca X sau Y să aibă din când în când o mică aventură (cu condiţia să fie de bon ton) ori să se publice dezamăgirile amoroase ale cutărei sau cutărei actriţe de cinema care schimbă partenerii ca pe pantofi. Iată unde vreau să ajung: există o diferenţă între prostituată şi aşa-zisa doamnă fără prejudecăţi. Prostituata încă nu şi-a pierdut pudoarea şi ştie că nu e bine ceea ce face. Însă doamna fără prejudecăţi se află, în aparenţă, dincolo de pudoare, într-o atitudine de neobrăzare în virtutea căreia convenţiile sociale fac din ea o persoană pudică”.   

Citește și: