41 vizualizări 2 mar 2010

Ştiu regula, am învăţat-o Acolo: onoarea e în mijlocul frunţii, unde glonţul tău nimereşte ţeasta celuilalt şi glonţul lui nimereşte ţeasta ta. Curaj şi cuvânt, şi restul e spaimă. Te-ascunzi în lume ca într-un beci igrasios, te obişnuieşti cu întunericul şi povesteşti ce vezi. Asta-i misiunea ta: să spui. Să nu taci.

… A fost odată. În Albania era război civil, se lupta toată lumea cu toată lumea. Shqiperioţii îşi scoseseră kalaşnikoavele din ascunzătorile unde le pitiseră pe vremea lui Enver Hogea. Era un soi de voluptate de a trage cu arma, de a vedea sângele ţâşnind, şiroind. Şi undeva spre mare, spre portul Durres, în spatele hotelurilor luxoase, printre ruinele cărora vacile păşteau mochete, am zărit, din goana maşinii, un lan de grâu. Oamenii fugiseră în munţi, grâul creştea degeaba. În mijlocul lanului însă, se profila semeţ o sperietoare. N-am întâlnit de-atunci altceva mai patetic de inutil decât, poate, presa românească. Ne-am apropiat de arătarea care-şi făcea datoria, înfiptă în par. (Păsările bănuite a fi alungate văzuseră destule, încât nu cred că le-ar mai fi speriat ceva). Arătarea purta o pereche de nădragi militari, cu vipuşcă, avea un paltonaş rozaliu cu flori verzi şi o pălărie de paie trasă adânc pe căpăţâna chioară, căreia cineva îi desenase cu cărbune doar un soi de rânjet trist. La marginea lanului, pe pământul uscat dinspre şosea, arau cu ciocurile nişte corbi. Mirosea înecăcios a fum şi a sfârşit. Am deschis gura, încercând să articulez ceva, cuvintele nu mai ieşeau la suprafaţă, consoanele se fărâmaseră ca mortarul vechi şi vocalele nu se mai legau. Am înţepenit acolo şi, înainte de a închide ochii să nu-mi intre soarele, am văzut sperietoarea cum se îndepărtează ţopăind pe piciorongul ei de salcâm.

Citește și: