Mihaela STOICA
Mihaela STOICA
7151 vizualizări 12 ian 2014

Ce se întâmplă în şcolile româneşti este mai grav decât ceea ce se întâmplă la Roşia Montană sau la Pungeşti, însă nimeni nu va ieşi în stradă. Asta ne-a spus acum două zile Mirela Miron, fosta corporatistă care a renunţat la jobul bine plătit din multinaţională pentru a-i învăţa limba română pe copiii din Mărişel.

Concentraţi pe scandalurile şi problemele actuale ale învăţământului românesc, îi uităm de multe ori pe cei care care sunt dedicaţi profesiei lor. Cred cu tărie că oricât de multe probleme ar fi în educaţie, oricât de mici sunt salariile dascălilor, oricât de goale şi  lipsite de dotările necesare sunt clasele, oamenii de la catedră sunt cei de care depinde viitorul României.

O vorbă românească spune că omul sfinţeşte locul, iar Mirela Miron, Ioan Mariş sau Dana Mirela Feneşan, profesorii de la Mărişel, sunt dovada vie a acestei expresii. Ei nu predau la o şcoală de fiţe precum Dana Blându, învăţătoarea care a  fost dată afară din învăţământ pentru că le-a impus părinţilor cadouri nesimţite. Ei au, însă, dăruire şi respect faţă de munca lor, dar mai ales faţă de micuţii pe care îi formează. Se confruntă şi ei cu aceleaşi probleme pe care le au toţi colegii lor din întreaga ţară – salarii mizere, materiale didactice proaste sau lipsă, dezinters din partea autorităţilor, a unor părinţi sau elevi.

Profesori ca ei au fost dintotdeauna şi vor continua să existe pentru că au în întreaga fiinţă a lor ceea ce nimeni nu le poate impune: dorinţă de a da mai departe din cunoştiinţele lor.

Fiecare dintre noi a avut cel puţin un astfel de profesor. Al meu s-a numit Ion Popescu şi de la el am învăţat primele lecţii de istorie, într-o comună din Dâmboviţa. Ţin minte că era înalt, slab, cu părul cărunt şi zâmbea încontinuu. Nu era genul acela de profesor bun care îţi înspira atât respect, cât şi teamă. Era profesorul blajin, dar corect, la ale cărui ore eram parcă într-o poveste. Lecţiile lui erau întotdeauna pline de naraţiuni istorice. Nu ştiu dacă acesta era motivul, însă ţin minte că au fost rare momentele în care a trebuit să învăţ ceea ce scriam în caiet pentru că de cele mai multe ori îmi rămânea în minte ceea ce ne spunea la clasă sau era suficient să îi spun sau scriu ceea ce ne recomandase să citim. La fel se întâmpla şi în cazul altor colegi.

Acest model de profesor l-am regăsit mult mai târziu la o şcoală din Capitală. Nu era şi nici acum nu este o şcoală de fiţe. Era însă o şcoală ai cărei elevi aveau rezultate la olimpiade naţionale, care ajungeau apoi la licee şi facultăţi bune. Pe acest nou profesor, pe numele lui adevărat Matei Boteanu, un om de o conştinciozitate şi o punctualitate perfecte, l-am cunosut în singurul meu an de dascăl. Mulţi dintre elevii lui Matei Boteanu nu au învăţat numai matematică de la el, ci au prins şi drag pentru literatură şi cultură, pentru că nu de puţine ori profesorul “îi scotea în oraş”, la diverse activităţi artistice, şi au învăţat în primul rând să fie oameni. Dincolo de respectul pe care i l-am purtat, de la el am învăţat că principalele caracteristici pe care trebuie să le aibă un profesor şi un om care a ales să presteze o meserie sunt: dăruire, pasiune, devotament, rigoare, punctualitate şi, nu în ultimul rând, competenţă.

Despre profesori precum Popescu sau Boteanu, de la care eu am învăţat să îmi respect meseria şi să fiu “în primul rând om”, numai de bine. Toţi ceilalţi pentru care catedra este doar locul unde prestează o muncă plătită prost trebuie să nu uite că omul sfinţeşte locul şi că din mâinile lor ies viitorii oameni ai României.
 

Citește și: