Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1617 vizualizări 27 sep 2017

A vorbit despre speranţă, invocând mitul Pandorei: “deschiderea cutiei a dezlănţuit atâtea nenorociri în istoria omenirii! Dar puţini îşi amintesc finalul poveştii, care aduce o breşă de lumină. După ce toate relele au ţâşnit, un dar mititel pare să compenseze tot răul care se răspândise. Grecii îi spun elpis şi înseamnă speranţă”.

A citat din poetul şi eseistul francez Charles Péguy, care spunea că pe Dumnezeu nu-L uimesc atât credinţa şi milostenia oamenilor, cât Îl uimeşte şi Îl emoţionează speranţa lor că mâine le va merge mai bine.

Speranţa, le-a explicat Papa Francisc celor prezenţi, “este curajul din inima celui care pleacă, părăsindu-şi casa, pământul, rudele uneori – gândul mă duce la refugiaţi – în căutarea unei vieţi mai bine, mai demne, pentru sine şi pentru cei dragi. [Speranţa] este hotărârea din inima celui care primeşte – dorinţa de a întâlni, de a cunoaşte, de a dialoga. Speranţa este hotărârea de a împărtăşi călătoria, fiindcă o călătorie se face în doi – cei care vin la noi în ţară şi noi, care mergem către inima lor, ca să-i înţelegem, să le înţelegem cultura, limba. E o călătorie în doi, însă fără speranţă călătoria nu se poate desfăşura (...). Fraţilor, nu vă fie teamă să împărtăşiţi călătoria! Nu vă fie teamă! Să nu ne fie teamă să împărtăşim speranţa!”.   

Dar, a adăugat Suveranul Pontif, “speranţa nu este o virtute a îmbuibaţilor. Iată de ce, dintotdeauna, săracii sunt primii purtători ai speranţei. În sensul acesta, putem spune că săracii şi cerşetorii sunt protagoniştii istoriei. Ca să intre în lume, Dumnezeu a avut nevoie de ei, de Iosif, de Maria, de păstorii din Betlehem. În noaptea primului Crăciun, exista o omenire care dormea, cuibărită comod în certitudinile sale dobândite. Însă cei umili pregăteau, în ascuns, revoluţia binelui. Erau săraci-lipiţi, puţin deasupra pragului supravieţuirii, dar erau bogaţi în binele cel mai preţios din lume, voinţa de schimbare. Uneori e un ghinion să fi avut totul în viaţă. Gândiţi-vă la un tânăr neînvăţat cu virtutea răbdării, care n-a trebuit să transpire pentru nimic, care a ars etapele şi, la douăzeci de ani, crede că ştie deja cum se învârte lumea. El a fost destinat celei mai rele condamnări, de a nu-şi mai dori nimic. Cea mai rea condamnare - a fereca poarta în faţa dorinţelor, a viselor. Pare tânăr, dar deja toamna a coborât peste inima sa. Aceştia sunt tinerii de toamnă”.

Sufletul secătuit este cea mai puternică piedică în calea speranţei. Şi Papa invocă “akedia” misticilor răsăriteni, “demonul de amiază”, apatia “care erodează viaţa din interior, abandonând-o apoi ca pe un ambalaj gol”.

Nefericirea e o ispită care nu vine de la Dumnezeu. El “ne-a creat pentru bucurie, pentru fericire, nu ca să ne lăsăm chinuiţi de melancolie. Iar acolo unde puterile noastre pot părea firave  şi lupta împotriva angoasei ar putea părea cumplită, putem recurge la numele lui Isus”. Surprinzător, Papa Francisc oferă un leac isihast, “Rugăciunea inimii” -  “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ai milă de mine, păcătosul” – numind-o ”rugăciunea speranţei”.

A ne pierde speranţa, a lăsa duşmanii speranţei să triumfe nu e o atitudine creştinească.

“Fraţilor şi surorilor, nu suntem singuri luptînd împotriva disperării. Dacă Isus a învins lumea, poate să învingă în noi tot ceea ce se opune binelui. Dacă Dumnezeu e cu noi, nimeni nu ne va fura virtutea de care avem absolută nevoie pentru a trăi. Nimeni nu ne va fura speranţa!”.

Citește și: