E-Poveste. Capitolul I, în care apare Bufniţa de Zăpadă, dar nu stă prea mult

E-Poveste. Capitolul I, în care apare Bufniţa de Zăpadă, dar nu stă prea mult

Ar fi fost odată sau niciodată (dar, dacă n-ar fi, de ce-aş povesti?), a fost sau n-a fost, lângă Cercul Polar, o Bufniţă de Zăpadă. Trăia acolo - mai mult în trecutul ei fictiv decât în prezentul celorlalţi - fix acolo unde anul durează o zi lungă (soarele năuc tot încearcă să treacă de linia orizontului, dar, până să-şi găsească drumul, se roteşte în cerc deasupra gheţurilor) şi o noapte lungă (cât rătăceşte soarele, după ce-a trecut de linia orizontului, ca să găsească drumul înapoi).

Bufniţa împărţea cu un Râs ţicnit cel mai înalt pin. E mult spus c-ar fi fost vreodată prieteni, vieţuiau în scorburi vecine. Mai degrabă se suportau, trăiau într-un statu quo ante. Nici una nici celălalt nu ştiau ce fusese înainte, dar cu atât mai bine. Erau amândoi parte a unei istorii contrafactuale, în care nu conta decât imaginaţia lor. "Ce-ar fi dacă...?" se întrebau de câte ori se întâlneau, iar lumea se rotea după cum le trăznea lor. Eu ştiu ce-i lega, dar nu se cade să le-o spun: erau la fel de ursuzi şi răzleti.

Prima oară când a aflat că ar exista în apropiere un orăşel, Bufniţa de Zăpadă l-a trimis pe Râs să verifice. I-a trebuit o noapte (nu ieşea din culcuş decât pe întuneric) să se dumirească. A venit cu vestea că se numea (ce nume o mai fi şi ăsta?) Rovaniemi; numele i l-a scris Bufniţei cu o crenguţă pe zăpadă, cu litere mari, ca să-l poată citi. A mai aflat că acolo trăieşte un bătrânel agitat, altminteri de treabă, care se numeşte Moş Crăciun. Rostul lui era ca, o dată pe an, să facă daruri copiilor cuminţi. (Unde-aţi mai văzut copii cuminţi? Trecem peste asta doar ca să poată continua povestea).

Bufniţa de Zăpadă a bănuit mai mereu că acolo, în Ro-va-ni-e-mi, se întâmplă ceva. Era de ajuns să vezi, în dimineaţa polară, cete gălăgioase de spiriduşi cu ghiozdane, îndreptându-se spre Şcoala Universală de Elfi (Râsul îi adusese o informare completă).

Toate astea se petreceau în noaptea de Crăciun, iar cei doi nu s-au pripit să le judece - o noapte polară de Crăciun durează, în pădurea boreală, şase luni... De altfel, Bufniţa s-a retras devreme în scorbură. (Profit de absenţa ei s-o descriu sumar: era o bufniţă destul de durdulie, cu penele albe vâlvoi. Avea nişte ochi rotunzi, care ocupau jumătate din căpătzână. Însă privirea ei nu era deloc curioasă, mai degrabă fixă, gata-gata să se arunce, peste găvane, în gol. Lucru cel mai important e că îl citea pe Djalal Ud-Din Rumi în original; dar asta e o poveste care s-o istorisi la momentul potrivit).

Singur în mijlocul nămeţilor, Râsul ţicnit zâmbi pe sub mustăţi, deschise laptopul şi începu să-şi caute pe http://www.chriswetherell.com/elf/ un nume potrivit....

Urmează: Capitolul doi, în care Râsul se înscrie, prin concurs, la Şcoala Universală de Elfi

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine