E -Poveste. Capitolul III, în care Elfgar devine de nerecunoscut şi îi şterpeleşte Bufniţei de Zăpadă o carte foarte preţioasă de unde, deocamdată, nu pricepe nimic.

E -Poveste. Capitolul III, în care Elfgar devine de nerecunoscut şi îi şterpeleşte Bufniţei de Zăpadă o carte foarte preţioasă de unde, deocamdată, nu pricepe nimic.

Bufniţa - de pe craca ei, şi Popândăul - de jos, din zăpadă, îngheţaseră şi nu mai ştiau ce să creadă. Sigur, ea avea o mină care părea mereu mirată, iar el - proptit în labele dinapoi şi în coadă - avea întotdeauna un aer atent. Încât te gândeşti că nu erau alţi doi pe lumea asta mai potriviţi să se mire. Erau statuile mirării, mirarea însăşi.

Şi-a revenit mai întâi Bufniţa, încercând să pară cât mai calmă:

- Să împodobeşti pinul nostru? De ce?...

- Fiindcă e... pentru că ar putea fi... Cred că e un pin trist!, a replicat Elfgar.

Eheu nu şi-a permis să comenteze. Îl respecta prea mult pe domnul Elfgar şi-apoi - dacă i-ar fi atras atenţia - risca să fie, în sfârşit, mâncat. Simţea însă că se petrece oarece şi lucrurile nu vor mai fi cum au fost. Era unul dintre momentele în care şi-ar fi dorit să fi râmas cu ai lui, să hiberneze, în Patria Popândăilor. Aproape că-şi regreta dizidenţa, regreta că se străduise să obţina azil politic la Cercul Polar. Gândea atât de profund la toate astea, încât i-au scăpat primele cuvinte ale Bufniţei de Zăpadă, care începuse unul dintre discursurile ei moralizatoare după care toată pădurea boreală se dădea în vânt:

- ... pe unii şcoala îi face mai înţelepţi. Pe tine, Elfgar, iartă-mă că ţi-o spun, te-a adus într-o stare de confuzie... remarcabilă. Când te ghidai doar dupâ instincte erai mult mai împăcat cu tine. Dacă la Şcoala de Elfi nu v-au învăţat că lumea nu trebuie schimbată, ci doar ambalată frumos, înseamnă ca nu v-au învăţat nimic..

- Vreau să fiu Moş Crăciunul vostru! aproape că se pisici Elfgar.

Bufniţa de Zăpadă se dezechilibră uşor de pe creanga ei şi - să nu se observe - se mută repede pe alta, ca şi cum ar fi vrut doar să-şi dezmorţească aripile. Replică aproape cu tandreţe:

- Tu, Moş Crăciun? Dar nu uita că esti un ticălos, Elfgar. Rămâi un ticălos, ăsta-i farmecul tău. Nu poţi fi Moş Crăciun. Şi, chiar dacă esti un ticălos prefăcut, tot nu poţi merge până într-acolo încât să faci pe Moş Crăciun.... Pe mine mă iertaţi, mă duc să iau aer.

Şi Bufniţa îşi luă zborul. Se ridică în văzduh, afundându-se în norii de vată, ca să-şi pună gândurile în ordine.

De-aici, lucrurile au început să se precipite: Eheu şi-a luat tălpăşiţa, iar Elfgar - după ce a privit în toate părţile, să se convingă că nu-l vede nimeni - a intrat în scorbura Bufniţei şi i-a şterpelit o carte pe care şi-o dorea de mult. Era frumoasă, cu coperţi tari, colorate, cu poze multe şi se potrivea perfect în deschizătura borţii lui. Era ca o uşă, îndărătul căreia s-a ascuns imediat. Mai târziu a recunoscut că încercase să citească din ceaslov - dar în afara titlului: "Şah feeric" - n-a mai priceput nimic.

Urmează: Capitolul IV, în care lui Elfgar i se pare că s-a îndrăgostit şi caută pe google ca să vadă ce-o mai fi şi asta

Citeşte şi:

E-Poveste. Capitolul II, în care Râsul ţicnit se înscrie la Şcoala de Elfi şi-l mai iartă o dată pe Eheu, Popândăul azilant

E-Poveste. Capitolul I, în care apare Bufniţa de Zăpadă, dar nu stă prea mult

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine