E-Poveste. Capitolul V, în care Bufniţa de Zăpadă dezvăluie istoria celor doi Prinţi Jucători, iar Eheu primeşte veşti de la Gherilele Popânderos şi se întoarce acasă

... Se apropia Anul Nou. În pădurea boreală era atâta linişte, încât, dacă ar fi căzut un singur ac din pin, zgomotul lui ar fi putut declanşa o avalanşă de sunete. Am stat cu urechile ciulite, multă vreme, ca să prind vreo mişcare. În aer jucau lumini ciudate, dansau. Într-un târziu s-a auzit ceva. Un fel de fâşâit, ca şi cum sute de sănii ar fi coborât în acelaşi timp de pe înălţimi. M-am uitat mai bine şi am văzut pana roşie de la coifuleţul lui Elfgar, apoi jantilica verde, apoi chiar pe Elfgar - el era - patinând pe zăpadă.

- Pssst! Hei, bătrâne...

M-a observat într-un târziu şi mi-a răspuns aproape zâmbind:

Salut. Mă bucur să te văd. Eram chiar curios.

- Bine, da' de unde mă cunoşti?

Elfgar a izbucnit în râs:

- Cum să nu te cunosc? Doar tu m-ai inventat. Ştiam că, mai devreme sau mai târziu, o să apari.

- Unde-i Bufniţa de Zăpadă? Unde-i Aheu?

- Pe mine mă-ntrebi? Acolo unde i-ai pus...

Abia acum am observat că Elfgar era uşor peltic. S-a aşezat lângă mine, pe un buştean, şi a început să-mi povestească:

- Eheu - (poate că, dacă l-aş fi mâncat, i-aş fi făcut un bine, acum sunt îngrijorat pentru el) - s-a întors acasă, în Republica Popândaria. A primit un ger-mail de la Gherilele Popânderos, care îl anunţau că s-a declanşat revoluţia, că Guzganaos Întâiul a fost debarcat, şi că e mare nevoie de el. Aşa că ne-am despărţit - l-am condus până la marginea pădurii. De acolo urma să ia un şoim. Trebuie să-ţi spun că Eheu a fost destul de... emoţionat - se temea de golurile de aer. Un viteaz ca el... hm...Mi-a promis că o să-şi scrie memoriile.

- Şi Bufniţa de Zăpadă?

Elfgar s-a ridicat brusc de pe buştean şi s-a aşezat drept în faţa mea. Părea că pusesem o întrebare cel puţin nelalocul ei. M-a privit câteva secunde bune, cumva, într-un fel care ar fi vrut să fie foarte sugestiv, voia să-mi comunice un adevăr evident, pe care ar fi trebuit să-l ştiu deja. Tot n-am priceput nimic.

- Cum unde?

M-am uitat în jur, m-am uitat spre vârful pinului (unde Bufniţa de Zăpadă îşi avea scorbura) - nimeni.

N-am reuşit să-mi ascund mirarea, dacă a simţit nevoia să nu mă mai ţină puţin în suspans.

- Aici.

- ?

- Eu sunt Bufniţa. Şi ca să-ţi dovedesc asta, o să-ţi spun o poveste. A fost odată.... ar trebui să spun la ce dată? Odată, mai demult, trăiau în Orient doi Prinţi. Acolo li se spune Şeici, dar nu-ţi bate capul cu asta. Nu se văzuseră niciodată, ajunseseră însă să se ştie bine, fiindcă ani de zile au jucat şah prin corespondenţă. Nu şahul ăla obişnuit, ci şah feeric. Mie-mi dezvăluia fiecare mutarea lui şi eu zburam...

- Vrei să zici: Bufniţa zbura...

- Adică eu... Zburam de la unul la celălalt. Trebuie să ştii că în şahul feeric poţi să faci aproape tot ce-ţi trece prin minte, să-l reinventezi mereu jucându-l, piesele lui au multe nume - câte vrei să le dai. În fine, e prea complicat pentru tine. Important e că trecuseră câţiva ani şi Prinţii Jucători încă nu-şi încheiaseră partida, când unul dintre ei a dispărut. A plecat la război sau a murit sau s-a ascuns. A trebuit, ca să nu-l întristez pe celălalt, să inventez eu mutările...

- Adică să le inventeze Bufniţa...

- Deci: eu.

- Elfgar, bătrâne, chiar dacă nu voi afla care a fost ultima mutare, opreşte-te o clipă şi spune-mi mai de-a dreptul: unde e Bufniţa?

- În capul meu. Hai să te invăţ ceva ce ar fi trebuit să ştii, dacă tot ai inventat povestea asta: atunci când iubeşti pe cineva de-adevăratelea, te transformi pe nesimţite în acel cineva. E simplu, li se intâmplă tuturor, chiar dacă nu pricep că asta li se întâmplă.

Urmează: Capitolul VI, în care începe un alt an şi - împreună cu Elfgar - mă străduiesc să închei povestea

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine