23 vizualizări 30 nov 2010

N-am înţeles niciodată ce înseamnă sentiment naţional sau patriotism. Mi-au fost explicate, dar nu le-am simţit. Am ştiut tot timpul că nu sunt legată de ţara în care m-am născut, că pot trăi oriunde atât timp cât am cu mine familia şi că naţionalitatea este, până la urmă, o întâmplare. Nu m-am autodefinit niciodată ca fiind româncă - mi s-a părut cel mai puţin relevant atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi - şi întrebarea "Where are you from?" mi s-a părut tot timpul nelalocul ei.
Îmi doresc ca România să se schim­be nu din dragostea pe care, subconştient, i-aş purta-o, ci din egoism. Visez să trăiesc într-o ţară normală. Atât de normală, încât să fie banală. Atât de banală, încât să fie plictisitoare. Să citesc despre alţii loviţi de o criză economică perpetuă, să văd în alte părţi autostrăzi de 10 kilometri, spitale sinistre, pensionari la cozi pentru zahăr, poli­tici­e­ni corup­ţi obsedaţi de talk-show-uri, ora­şe şi oameni gri. Şi, să­tulă de imaginile agasante, să închid televizorul sau computerul nedumerită că undeva, în lume, în­că se petrec astfel de lucruri. Să uit rapid şi să mă întorc la realitatea banală a ceea ce se numeşte conven­ţional "ţara mea".

Citește și: