Iuliana din Deal

„Ai, hai…“ – vorba ei, Iuliana din Deal s-a înfipt în memoria mea ca un steag pe redută. Am ocolit odată biserica împreună, într-un Paşti ale cărui clopote s-au topit demult. Nu ştiu dacă mai exista şi-o Iuliană din Şes, dar pe străbunică-mea o recunoşteai de departe. O simţeai venind încă înainte de-ai vedea silueta întunecată tăind aerul ca un şuriu. Înveşmântată în negru de parcă şi-ar fi fost propria bocitoare plătită cu ziua, de când rămăsese văduvă, Iuliana din Deal se ferecase într-o muţenie elocventă. Tăcerea ei făcea gesturi largi, tăcerea ei povestea luxuriant: rupeai semnele ca pe liane, ca să-ţi faci loc către sensuri.

Lumea văzută din braţele ei era, pentru copilul care am fost, ca filmele fraţilor Lumie`re – colorată cu mâna, fotogramă cu fotogramă. În cele câteva zile cât i-am stat în ocol, toate s-au aşezat una peste alta, ca perinele pe pat în camera bună. Abia multă vreme după ce-am plecat de-acolo, lumea a început să se zgâlţâie, reperele s-au pierdut unele de altele, adevărul a devenit un fractal. Din poarta Iulianei am văzut feciorii plecând în cătănie, cu cufere de lemn legate cu sfoară sau cu piele aspră de curele. Am văzut femeile la râu bătând rufele cu pranicul şi cântând, şi stroncănind. Era acolo, pe pietrele mari, încinse, o colecţie de vorbe puse la zvântat, un Vorbar, din care astăzi, când îl răsfoiesc în gând, se mai desprind cuvinte stranii şi ţipurituri.

Străbunică-mea Iuliana din Deal n-a ieşit niciodată din satul ei. În dimineaţa aia în care nu-şi mai vedea capul de treburi, pentru că se gătea de moarte, cineva i-a spus (cantonierul, un om umblat) că americanii au ajuns pe Lună. A zâmbit cu îngăduinţă, nu era cuviincios să ceară lămuriri. Altă americă nu ştia decât pânza ieftină din care-şi coseau fetele fuste petrecute peste jupon. „Mira-s-ar lumea…“, a zis şi astea au fost ultimele ei cuvinte până pe seară când a pus mâinile pe piept.

Vedeam ca-n ghicitură, încadrate de năframă, moaştele frumuseţii ei pârjolite. Mirosea ca o iesle sfântă – a fân vechi peste care se tolăneşte doar Duhul. Şi mai mirosea vag, periculos, a petrol de lampă.

De ce-am târât până aici, în parcarea asta aglomerată, amintirea ei, ca pe descântec de deochi? Pentru că vine, uneori, noaptea şi mi se aşază pe marginea somnului şi priveşte în prăpastia minţii mele şi cântă. Pentru că Iuliana din Deal m-a-nvăţat, încă înainte de a citi asta în cărţile părintelui profesor Stăniloae, că timpul e intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului…

Intră în comunitatea Facebook Gândul, locul unde ziarul vorbeşte cu tine