Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
7495 vizualizări 23 oct 2015

Câtă vreme confruntările rămân pe teren politic, există totdeauna o şansă. Dacă se mută pe teren istoric – cum le-a împins, brutal, premierul Netanyahu – părţile nu vor ajunge niciodată la  o înţelegere, fiecare revendicându-şi dreptul milenar asupra Ierusalimului. De pe terenul istoric, lucrurile pot lesne aluneca pe teren religios, moment din care scapă de sub control.

Cine are dreptate în conflictul palestiniano-israelian? Dacă dăm ceasul istoriei cu vreo şapte decenii în urmă, ajungem la ceea ce arabii numesc  al-Nakbah (Dezastrul), când sute de mii de palestinieni au fost alungaţi de pe pământurile lor. Au urmat apoi ani de războaie şi ameninţări, când o ţară mică, Israel, o limbă de pământ într-o mare arabă, a fost obligată să devină cea mai importantpă putere militară din zonă pentru a supravieţui.

Ierusalimul a fost permanent piatra de poticnire, în toate negocierile de pace. Soluţia care pare cea mai rezonabilă, a două state, e minată de faptul că niciodată israelienii nu vor renunţa la Oraşul Sfânt, cum nu vor renunţa nici arabii la Al-Quds Al Sharifa (Sfântul şi Nobilul).

Premierul Netanyahu, în fruntea celui mai extremist de dreapta guvern din istoria Israelului, domnind o coaliţie fragilă, are tot interesul să întreţină confruntările din Ierusalim, prezentându-le lumii ca pe o luptă crâncenă a autorităţilor cu terorismul islamist. Obţine astfel două avantaje: ţine populaţia sub teroare, profilându-se ca unic furnizor de securitate şi adună argumente pentru a refuza tratativele de pace, punând eşecul acestora pe seama părţii adverse. Cum să te aşezi la masa verde, când cei cu care ar trebui să negociezi sunt urmaşii Marelui Muftiu, inspiratorul Soluţiei Finale?

Doamna Ayelet Shaked, ministrul Justiţiei, îşi posta pe facebook, pe 7 iulie anul trecut - la vremea când încă era simplu parlamentar - ars poetica politică: “În spatele fiecărui terorist stau duzini de bărbaţi şi femei, fără de care n-ar putea deveni terorist. Ei sunt toţi inamici combatanţi şi sângele lor trebuie să stea deasupra capetelor lor. Asta include şi mamele martirilor, care îi trimit în iad cu flori şi pupături. Ele trebuie să-şi urmeze fiii, nimic n-ar fi mai just. Ar trebui să plece, ca şi casele lor în care au crescut şerpii. Altminteri, încă şi mai mulţi şerpişori se vor ridica de acolo”.

Exerciţiul politic al urii, pe care părţile nici măcar nu se ostenesc să o disimuleze, escaladează zilnic. Cei care i-ar putea pune capăt sau ar fi în măsură să propună un armistiţiu al duşmăniei violente sunt israelienii. Însă cu Netanyahu şi guvernul său – şanse minime.

Ierusalimul, oraşul speranţei pentru trei religii, se va transforma într-un vulcan spiritual stins, a cărui lavă se va scurge veşnic în valea bestemată a Hinnomului.

Citește și: