Andrei Luca POPESCU
Andrei Luca POPESCU
5828 vizualizări 11 oct 2013

Era bolnavă de inimă, putea să moară oricând: acasă, pe stradă, la piaţă, în faţa televizorului, la vreun breaking news închipuit. Femeia aceasta de 61 de ani a ales însă să moară în frig, noaptea, înghesuită ca o sardină între alte mii de oameni cu acelaşi obicei ca şi al ei. Acela de a se îngrămădi, de cu noaptea, pentru a prinde loc în faţă, precum la cozile comuniste de la lapte, gaz sau carne, la pupat un geam de raclă.

Este această mică tragedie de la Iaşi, din ziua Sfintei Parascheva, o jertfă pe altarul credinţei sau urmarea unui obicei înapoiat, care poate fi pus doar pe seama disperării personale şi a unor superstiţii mai degrabă primitive, întreţinute adesea chiar de preoţime?

Din acest punct de vedere, al oamenilor care mor la procesiuni religioase, România stă, slavă Domnului, bine. În Orientul Mijlociu sau prin cotloanele Asiei se moare mai temeinic în numele credinţei, chiar dacă nu este de rit ortodox. Măcar la noi se moare accidental, de inimă, nu călcat în picioare.

Îmi este extrem de greu să înţeleg gradul de disperare sau poziţia aparent fără ieşire în care viaţa poate că îi împinge pe unii, care să te facă să îţi materializezi credinţa în Dumnezeu prin astfel de obiceiuri şi gesturi. Ce legătură există între acel ceva exclusiv spiritual pe care fiecare credincios îl are înlăuntrul său, atunci când simte că are o relaţie cu Dumnezeu, şi exhibiţionismul pe care îl vedem an de an, la toate îngrămădelile bisericeşti?

Nu găsesc absolut nimic spiritual în a pupa un geam pe care mii de alţi oameni îl pupă, sub care se află nişte rămăşiţe sfinte. Aşa cum nu e nimic spiritual în a-ţi freca hainele sau diversele părţi ale corpului de racla respectivă, în speranţa binecuvântării divine sau a vindecării miraculoase.

Cea mai grăitoare dovadă că aceste îmbulzeli publice, care au loc doar la ocazii, nu au legătură cu credinţa adevărată, ci cu superstiţiile băbeşti cum că te bate Dumnezeu dacă nu te duci, dacă mănânci nu ştiu ce sau dacă îţi speli chiloţii duminica, este chiar comportamentul acestor oameni care îşi spun credincioşi.

Cât de pătrunşi de credinţă sunt cei care se îmbrâncesc animalic, pentru a prinde un loc mai în faţă, la aceste procesiuni? Cât de aproape de Dumnezeu sunt băbuţele care vin de Bobotează cu câte trei sacoşe de sticle, ca să traficheze apoi apă sfinţită la tot cartierul, către alţi superstiţioşi mai leneşi decât ele? Cât ai înţeles din Biblie sau, dacă nu îţi place lectura, din pildele preoţilor, dacă eşti în stare să trişezi sau chiar să calci pe un om de lângă tine, chiar în curtea clădirii despre care tu crezi că e Casa Domnului pe pământ?

În fine, cât de evlavioasă este o femeie pe la vreo 50 de ani, pe care nu o să o uit veşnic, de la funeraliile Patriarhului Teoctist, şi care s-a oţărât ţăţeşte la un preot, când a aflat că nu se dă colivă la ultimul drum al fostului Preafericit: „Păi cum, domne, şi nu daţi nimic?”

Scriam, de Bobotează, după un spectacol uman asemănător cu cel oferit de o parte din credincioşii români de Sfânta Parascheva, că de câţiva ani există un miros, la aceste procesiuni, care defineşte la milimetru poporul român: tămâie de la biserică şi fum de motor de la autocarele Jandarmeriei. Spuneam că nicio procesiune religioasă din România nu se poate desfăşura fără acest amestec de credinţă şi pulan.

În România, credincioşii trebuie să fie ţinuţi în rând de forţele de ordine, ca să nu îşi împartă sfântul duh unii în capetele altora. Din păcate, nu avem un corp de armată care să îi oprească să îşi facă rău singuri, aşa cum a făcut această femeie bolnavă de inimă şi cum fac sute de alţi oameni care îşi pun viaţa în pericol, ca să arate cât sunt de credincioşi.

Probabil că, după cum ne demonstrează folclorul modern, în lipsa jandarmilor şi dacă raclele cu moaşte nu ar fi securizate cu geam, rămăşiţele ar fi mărunţite aşchie cu aşchie, prin buzunarele credincioşilor, şi răspândite la suprapreţ, prin cartiere.

Şi totuşi iată că, în ciuda măsurilor de ordine luate de Biserică şi de braţul protector al statului atât de prieten – jandarmii, la coadă la moaşte tot se moare. Nu călcat în picioare, ci de inimă. Drept dovadă că aşa a vrut bunul Dumnezeu este şi comunicatul oficial al Jandarmeriei, care a ţinut să sublinieze că nu a avut nicio o vină: biata femeie a murit la spital, nu la coadă la moaşte, deci oamenii şi-au făcut datoria.

La Iaşi, credincioşii în puterile tămăduitoare ale Sfintei Parascheva vor pleca mulţumiţi şi mai apropiaţi de Dumnezeu, nu ca de la funeraliile lui Teoctist. Primăria le pregăteşte, după încheierea slujbei, o sarma uriaşă formată din alte 800 de sărmăluţe mai mici. Plus alte 65.000 de alte sarmale banale şi mii de litri de băutură.

Desigur, cei suferinzi de ficat, bilă sau stomac şi veniţi să ceară vindecarea la geamul raclei nu se vor apropia atât de mult de Dumnezeu, pentru că pe drumul spre El i-ar mânca sfinţii. Sfinţii Colebil şi Dicarbocalm.

PENTRU COMENTARII, VĂ AŞTEPT ŞI PE PAGINA DE FACEBOOK ANDREI LUCA POPESCU

Citește și: