Publicat

29

mai

2013

12:42

21113

vizualizări

Marele Gatsby, dar nu văzut de mine

Marele Gatsby, dar nu văzut de mine

Stimaţi cinefili cititori ai Gândului, vă propun astăzi un nume: Andrei Şendrea. Are 28 de ani, a absolvit Ştiinţe Politice la SNSPA şi este student în Anul I la Facultatea de Film a UNATC. Visează să devină scenarist. Deocamdată însă, Andrei Şendrea face, în opinia subsemnatului, dovada unei remarcabile înzestrări pentru critica de film.
Iată cronica lui Andrei la un film în vogă în multiplexurile de la noi şi de aiurea: Marele Gatsby, cu Leonardo DiCaprio.


Scott Fitzgerald vs. Cinema, 6 – 0

                                                                                                                         de Andrei Şendrea



            Înainte să văd cea de-a şasea adaptare cinematografică a romanului Marele Gatsby, am citit două cronici, una americană, cealaltă românească, care începeau (prima) şi se terminau (a doua) cu aceeaşi concluzie: autorul romanului trebuie că se răsuceşte în mormânt. Am ieşit din sala de cinema convins că nu aşa stau lucrurile. În ciuda scandaloaselor (pentru fanii cărţii) licenţe regizorale, adaptarea lui Baz Luhrmann e atât de lipsită de vlagă şi de conformistă încât F. Scott Fitzgerald nici nu a tresărit.

            Ceea ce i se impută cel mai frecvent şi fervent regizorului, este anacronismul muzical: jazz-ul e înlocuit de muzică modernă, iar ritmurile de hip-hop masacrează frumuseţea şi puritatea charleston-ului şi foxtrot-ului. Dizolvă toată încărcătura socială şi morală a apariţiei şi succesului acestei culturi hedoniste pe fondul unei reconsiderări a fragilităţii existenţei umane, în urma atrocităţilor Primului Război Mondial. Critica se susţine, Luhrmann reduce roaring twenties, cultură a uşurătăţii, a bunului trai şi a bunului plac, ivită dintr-o tragedie mondială, la un kitsch muzical, în care găsim uşor reţeta de ani buni a Hollywood-ului: reîmpachetarea lucrurilor vechi în ambalaje noi şi lucitoare care să atragă publicul tânăr şi, preferabil, să nu îndepărteze nostalgicii (aşa putem traduce şi de ce bronzul, părul blond şi azurul ochilor l-ar putea face pe Leonardo DiCaprio să treacă drept Robert Redford).

            Concluzia e întemeiată, dar filmul nu este prost pentru că înlocuieşte jazz-ul cu hip-hop, pentru că încearcă să actualizeze petrecerile lui Jay Gatsby, să le mărească intensitatea şi să dea volumul mai tare pentru a rezona cu un public modern, obişnuit de mult cu excesele. Un public care nu înţelege libertatea absolută pe care şi-o asumă o flapperiţă atunci când bea alcool ilegal după ce, de-abia cu câţiva ani înainte, primise dreptul de vot, şi toate astea, în siajul unui război după care încă se semnează anexe la tratatele de pace. Un univers de film nu trebuie să oglindească preferinţele muzicale ale publicului, nici măcar nu e obligatoriu să respecte adevărul istoric (vezi muzica din Django Unchained), dar trebuie să fie coerent cu el însuşi. Or, Baz Luhrmann dă volumul mai tare, dar pare că scoate din priză boxele. Iconoclasmul filmului nu merge până la capăt nici măcar în ceea ce priveşte dezmăţul generalizat. Scena bizară a beţiei din apartamentul pe care Tom Buchanan îl ţine pentru amanta sa, de exemplu, plină de aluzii sexuale care nu există în carte, şi care promite o reinterpretare totală a romanului, este maximul pe care acest film şi-l permite, alături de o singulară şi timidă referinţă la consumul recreativ de medicamente şi alcool. La acestea, se adaugă mişcările foarte rapide de aparat, cadrele foarte plonjate, efectele CGI (de proastă calitate) şi tehnologie 3D, menite să sugereze rapiditatea vieţii, nepăsarea adolescentină şi eliberarea de orice restricţii care defineau societatea americană din acele timpuri.

            Toate licenţele pe care şi le asumă filmul, personalitatea complet diferită a lui Nick Carraway, schimbarea totală a începutului şi sfârşitului cărţii (naratorul e internat într-un azil şi scrie Marele Gatsby ca un soi de terapie), Meyer Wolfsheim, gangsterul evreu jucat de un indian şi altele, nu sunt niciodată duse până la capăt, existenţa lor nu eliberează filmul de text (dacă asta a fost intenţia) şi Luhrmann se întoarce mereu la litera cărţii, fără însă să-i găsească esenţa.

            Romanul însuşi devine personaj, într-un fel de reverenţă pe care regizorul o face către opera lui Fitzgerald: pe lângă multele secvenţe în care devine pur si simplu o lectură filmată, în citirea lui Tobey Maguire, această ecranizare, reprezintă şi o istorie a scrierii unui roman intitulat Gatsby, pe a cărui foaie de titlu, autorul va adăuga cu pixul „Marele”. Reverenţă sau ireverenţă – aşa cum se întâmplă pe tot parcursul filmului, Baz Luhrmann nu se poate hotărî – pentru că Fitzgerald şi Carraway par să aibă în comun doar alcoolismul.

            În această cheie, finalul filmului capătă un sens, dar rămâne o mostră de cinema de mâna a doua. În câteva fraze bine lucrate, dar ăsta e meritul lui Scott Fitzgerald, spectatorului i se serveşte, în scris, morala filmului, adică un extras din roman. Dar pentru că e cinema şi nu proză, va trebui să şi auzim aceste cuvinte în lectura unui actor profesionist, care ştie unde să pună accentele. Regizorul nu se mulţumeşte cu atât, şi cuvintele şi literele încep să zboare către spectator graţie modernei tehnologii 3D, dar de fapt, Luhrmann, dă arta cinematografică în urmă cu o sută de ani, la epoca inserturilor tautologice, adică chiar mai înainte de epoca Marelui Gatsby, pe care nu reuşeşte să o surprindă, dar de care nici nu poate să se desprindă.

            Regizorul acestui Mare Gatsby nu a înţeles lecţia pe care Nick Carraway încerca să i-o predea lui Gatsby, şi pe care o redă fidel în film: ”You can`t redo the past”. După şase ecranizări, încă nu a fost făcut un film care să se ridice la valoarea romanului lui Scott Fitzgerald, un scriitor celebru, printre altele, şi datorită incapacităţii sale a-şi adapta talentul la scrierea scenariilor.

ULTIMA ORĂ
O cunoscută vedetă TV a răbufnit pe facebook:"Rog toţi puţopalmiştii să înveţe dracu' să abordeze o femeie!"

Lasă-ne feedback despre noul site Gândul.info